Întârzii să te am


Îmi cântă inima…o melopee, din coardele ruginite ale propriului cuget

Ființa mea chicotește isteric…recunosc, iubirea noastră mă transfigurează aievea

Azi noapte însă, ți-am simțit tălpile blege plămădindu-mi traiul săget

Dar n-a contat, căci m-am simțit asemeni unui prunc ce a primit în dar un sfert de acadea

 

Și parcă tot în jurul meu s-a velnicit în bine și-n frumos

Brațele ponosite ale bătrânului nuc îmi țin și astăzi umbră în reverie

Mă chinui s-adorm iarăși, cu gândul la tine, cu gândul la noi

Iubita mea, cea de dintâi, cu ochi căprui și suflet gomos

 

 

Mă tot gândesc…dac-aș putea să te întorc din nou la mine

Aș prețui ce am sau ceea ce noi oamenii numim iubire?

Dar eu, buimac de gelozie și posedat de-o râncedă mândrie

Întârzii să te am…. Crezând că așa îmi e mai bine…

 

PS: Am folosit pentru această poezie o imagine cu propria persoană. Mi s-a părut că merge, având în vedere fața ingenuă:)). Pot fi EU cea la care EL visează? Ce spuneți?

No comments yet... Be the first to leave a reply!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s