Amintiri așezate pe cântar


În vremurile de azi, când natura s-a îmbrăcat ca o mireasă, pe mine m-a pălit un dor teribil de copilărie. Poate că acest dress code, all white, impus naturii, mă ajută să văd, preț de câteva zile, viața prin altă pereche de ochi. Una care nu a vărsat lacrimi pentru răutățile și nedreptățile din jur. Una care a plâns doar când a pierdut vreo păpușă sau a încheiat brusc vreun joc. Străzile acoperite de zăpadă și luminițele cochete ce le accesorizează mă ajută să văd viața prin perechea de ochi ce au aparținut cândva copilului din mine.

Cufărul cu amintiri va conține o înșiruire a celor mai importante momente din viața mea. Cred că este bine să punem pe cântar toate momentele fericite din viața noastră. De abia atunci vom realiza cât de norocoși am fost și suntem. De abia atunci vom reuși să prețuim tot ni s-a dat sau ni s-a luat. Vă invit și pe voi să faceți acest exercițiu. Eu voi începe acum și voi updata permanent acestă listă a amintirilor.

Amintirea nr. 1 : Cu sania până la școală

Din clasa întâi și până în clasa a patra, tatăl meu mă ducea în fiecare dimineață la scoală pe saniuță. Pe atunci zăpadă nu era așa zgârcită cu noi și cel puțin în partea de nord a Moldovei se așternea în straturi groase. La ora 7 dimineața, zi de zi, aveam program de plimbare cu sania. De multe ori ajungea pe la 6 dimineața acasă. Lucra în schimbul de noapte. Deși era mort de oboseală și cu siguranță visa doar la o pernă și-un pat, nu se dădea în lături de la plimbarea noastră. Parcă-l aud și acum: „Cum să-mi las eu pișpirica singură?”.  Cred că entuziasmul meu era molipsitoare de niciodată nu mi-a spus: astăzi nu te pot duce cu săniuța. Sau pur și simplu era dragostea de părinte…

 

Amintirea nr. 2 : Fotografii cu Moșul

Era un fel de tradiție, ca în fiecare iarnă, pe 1 sau 2 ianuarie să merg cu mama și cu tata în orășelul copiilor din Parcul Mihai Eminescu, Botoșani. Vreme de 5 sau 6 ani am făcut poze cu ai mei și cu Moș Crăciun, în fața bradului. Nu exista să treacă sărbătorile fără aceste fotografii. Mergeam, le făceam și le ridica mama după vreo 2 săptămâni. Ni le dădeau în câte 2 exemplare. Unul îl oprea mama și celalalt ajungea la mamaie. Evident că mama încă le mai are și le păstrează acolo, într-o agendă. Când mă uit la ele îmi vine un dor teribil de acele vremuri. Tare bine mai era sub aripa protectore a părinților mei…

 

Amintirea nr. 3 : Slănină cu muștar și pâine caldă ori salată de bulion cu ceapă

Poate că n-o să mă credeți dar tare mi-a plăcut mâncarea când eram de-o șchioapă. Chiar acum câteva luni îmi povestea mama cum mâncam cu fiecare membru al familiei care ajungea acasă. N-avea importanță că eu mâncasem doar cu o oră înainte. Din dorința de a face companie, mă puneam din nou la masă cu cel care se pregătea să înfulece. Așa procedam și cu tata când lucra în schimbul de zi, 6:00-14:00. În special iarna, când ajungea acasă pe la 14:30, scoatea din plasă o franzelă caldă, muștarul din frigider și taia pe un fund de lemn bucăți generoase de slănină. Apoi mă striga : „Ionuț hai să mănânci cu mine!”. Normal că nu puteam să-l refuz mai ales că aveam ocazia de a sta la taclale cu el pe diverse teme. Un mic secret vă împărtășesc: astăzi cântăresc cât cântăream în clasa a patra :). Give me the food, give me the food…if you love me :)). Parcă era un cântec cu versurile astea, nu?

Să nu credeți că mâncam zi de zi doar slănină cu pâine și muștar. Meniul se mai schimba. Mai înlocuiam muștarul cu usturoi sau slănina cu costiță. Uneori chiar renunțam la aceste delicii pentru o salată de bulion cu ceapă. Îmi placea să „ spal” farfuria cu o bucată zdravănă de miez de pâine 🙂

Poate că toate aceste mâncăruri vi se par grețoase. Eu nu le-am mai gustat de câțiva ani buni și îmi este dor. Nu de mâncare ci de atmosfera ce se crea la noi în bucătărie.

 

Amintirea nr. 4 : Țuchi și stăpâna

Era un joc între mine și sora mea mijlocie, Cristina. Eu eram Țuchi și ea stăpâna. Uneori rolurile se inversau și când se întâmpla asta mă purta în spate prin toată casă, ca un animăluț iubitor. Țuchi era un cățel tare ascultător și drăgăstos cu a lui stăpână :). Ne jucam așa ore întregi deși între noi era o diferență de vârsta de 5 ani.

 

Amintirea nr. 5: Avionul

Să jucăm avionul era plăcerea surorii mai mari, Alina. Mă cocoțam pe picioarele ei și ea mă dirija prin aer. Acest lucru era posibil și datorită faptului că eu eram micuță și ușurică( mă rog, nu chiar atât de ușurică). Mă mai și scăpa uneori dar nu era cu supărare pentru nimeni. Doar ne jucam, nu?

 

Și dacă tot vorbim de surori vreau să vă spun că numele meu a fost ales de ele. Tata voia Maria, mamaie opta pentru Manuela, mama pentru Sabrina și surorile mele pentru Oana. Nimic nu le-a stat de-a curmezișul. Au luptat până i-au convins pe ai mei să mă boteze cu numele Oana.

 

Amintirea nr. 6: Păpușică din vitrinuță

Cred că asta este cea mai veche amintire pe care o am. Eu am crescut câțiva ani la țară, la bunici. Din vremea aceea mi-a rămas printre multe alte amintiri și aceasta, când mamaie mă ridica de subsiori în picioare și mă învârtea ușor când într-o parte, când în alta, spunându-mi: „Păpușică din vitrinuță.”Cred că aveam vreo 2 ani sau poate chiar mai puțin. Pare imposibil să ai amintiri de la o vârstă atât de fragedă dar eu o am :). Știu sigur că pe atunci menținerea echilibrului era o adevărată provocare.

 

To be continued….

 

 

Aceasta este o  fotografie din clasa I

Clasa1

Pe curând 🙂

No comments yet... Be the first to leave a reply!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: