Oamenii nu pleacă niciodata


Oamenii nu pleacă niciodată de lângă noi. Atâta timp cât amintirea lor arde mocnit înauntrul nostru, ei continuă să existe. Tocmai absența lor ni-i aduce mai aproape ca niciodată căci deși fizic nu-i mai simțim, sufletește sunt mai vii ca oricând.

Când vrem să trecem peste o bosumflare într-ale iubirii, ne rugăm să treacă timpul ca odată cu el să dăm totul uitării. De parcă am putea folosi timpul pe post de pămătuf pentru a îndepărta praful din suflete…

De fapt, oricâtă vreme ar trece, oamenii rămân în sufletul nostru. Putem încerca să le uităm fizionomiile, tabieturile, numerele de telefon etc. Dorul însă, nu ne va permite niciodată să le uităm căldura sufletului ce ne-a fericit cândva.

Am învățat să nu mă mai rog niciodată să uit. Mi-ar fi mai greu să suport un dor a cărui proveniență să nu-l pot identifica. Să simți că te topești de dor ca o lumânare și să nu știi din ce motiv??!!!

Vreau să păstrez totul viu în mine. Nu vreau să permit timpului să acopere nici o fărâmă din clipele ce le-am împărțit cândva cu el/ea. Sunt ale mele, fac parte din individualitatea mea, sunt unice și mai ales sunt singurele pe care nici o bancă, nici o altă persoană „bine” intenționată și nici măcar schimbările bruște de traseu ale destinului,  nu mi le poate „fura”. Rămân cu mine până la final….acel FINAL.

Îmi place să cred că oamenii sunt ca și cărțile. Unii cu mai multe file, alții cu mai puține. Când te apropii de finalul unei cărți deja poți spune dacă ți-a plăcut sau nu, dacă vrei să o donezi sau să o păstrezi pentru tine. Sunt cărți pe care le-am putea reciti la nesfârșit pentru că am descoperi mereu orizonturi noi. Sunt cărți pe care le păstrăm acolo, lângă noi, doar din prisma faptului că și-au câșigat dreptul de a fi în preajma noastră. Sunt cărți pe care le păstrăm pentru că știm că la un moment dat vom avea nevoie de ele pentru a ieși din vreun bucluc emoțional.

Însă, sunt cărți la care numeri paginile până să ajungi la final, care-ți creează dubii că merită să fie isprăvite. Sunt cărți la care renunți doar pentru a „vindeca” pe alții.

Mi-e dor uneori să citesc o carte donată pentru „vindecare” cum mi-e dor deseori de oamenii ce au fost cândva „ai mei”.

Am învățat un lucru: Ca să-i țin în „viață” pe cei care nu mai sunt lângă mine, deși eu tânjesc în permanență după ei,  trebuie să stârnesc în mine dor cu duiumul.

Ca să renunț la cei care au lăsat în urma lor dâre de „mizerie” o să încerc să nu-mi mai fie dor…dor de ei sau dor de NOI…

 

Oameni

2 răspunsuri to “Oamenii nu pleacă niciodata”

  1. Nu stiu daca si noi ramanem in toti oamenii care raman in noi. Ideea asta ma roade cateodata.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: