Iubirea „nu-i”. Iubirea „îi”. De-a v-ați ascunselea?!


Cum se face că cele mai dureroase răni nu sunt cele din care șiroiește sângele, sau cele care îți devăluie bucăți din tendoane sau mai știu eu ce alte suferințe fizice. Culmea, dom’le, doare ca naiba când cazi și îți rănești sufletul sau când alții te împing sub roțile unei suferințe morale ca și când ar spune „ Bună ziua și la revedere”. Ce se întâmplă cu noi oamenii? Când am ajuns să susținem că iubirea este un fel de acceptare a unei situații nesatisfăcătoare? Cum se face că involuția, umilința și lacrimile au devenite simonimele iubirii? De când am ajuns să acceptăm ca sufletul să ne fie căsăpit de indivizi cunoscători într-ale vieții?

Sunt revoltată că din „iubire” am ajuns să suportăm atâtea greutăți. Mă uit la oamenii din jurul meu iar majoritatea din ei, pe plan sentimental, nici nu știu în ce gară se află. Suntem atât de oribiți de dorința asta de a ne dărui cu totul unui „altuia”, de a trece alături de el și prin bine și prin greu, de ajungem să ne creăm o realitate deformată asupra iubirii.

Și dacă veți crede că sunt cumva vreo aspirantă la titlul Cenușăresei vă dau asigurări că nu-s. Am trăit pe piele mea, de foarte multe ori, „necesitatea” unor suferințe specifice „marilor iubiri”. Asta până am ajuns s-o dau dracu’  de mare iubire și să mă mulțumesc cu ce am, cu ce nu mă rănește, cu ce mă fericește și în definitiv cu ceea ce trebuie să fie iubirea.

Nu, n-ar trebui să ne simțim ca într-un poligon de tragere atunci când iubim. N-ar trebui să iubim pe fugă și cu frica în sân că din minut în minut, un corp străin ne-ar putea stăpunge interiorul provocând dezechilibru,  cum n-ar trebui să simțim niciodată glontele trecând razant pe lângă noi trimitându-ne semnale diperate: ești în pericol!!. Iubirea nu este o luptă continuă de a-l convinge pe celalalt că tu ești cea mai tare din parcare și că alta ca tine nu mai este. În definitiv, minciuna asta are și ea picioare scurte. E greu să acceptăm însă ăsta-i adevărul: nu există una mai bună decât tine; poate câteva zeci iar dacă ești mai puțin norocoasă, câteva sute. Ne-a milostivit natura ca fiecare individ să fie diferit așa că din acest punct de vedere putem sta liniștite: nu există două femei cu aceleași defecte sau calități.

Și pentru că în această seară sinceritatea mă cam dă afară din casă, vă spun că, din punctul meu de vedere, bărbatul trebuie să fie amorezat trup și suflet de defectele unei femei și nicidecum de calități. Toate știm să facem o lingură de mâncare, să punem fierul încins pe o cămasă sau să frecăm podeaua până ne ies ochii din cap. Dacă nu știm, învătăm. Nu-i nici o filosofie în a fi femeie de casă. Puține știm însă să stârnim valuri de dor în suflete cu stângăciile noastre. Puține știm să facem un bărbat să spună: mi-e dor de cuvintele ei stâlcite și rostite pe repede-nainte pentru disimula erorile sau mi-e dor de sporovăiala ei superficială referitoare la rostul vieții.

Câți bărbați ți-ar spune că ești frumoasă când porți pe față o mască colorată într-un verde turbat pentru regenerarea tenului? Sau că ai cele mai frumose buze din lume când ele prezintă adevărate șanturi căci generosul vânt ți-a făcut favorul de a ți le „lucra” îndeaproape cu adierea lui plăpândă?

Câți bărbați te pot iubi pentru ceea ce NU EȘTI  decât pentru ceea CE EȘTI?

 

 

Iubire

No comments yet... Be the first to leave a reply!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: