Dor de nepoată.


Să fii egosit cu tine însuți!? A, cum sună asta? Poate aduce puțin cu citatele motivaționale care ne gâdilă urechile și ….atât. Suntem așa de fugăriți de viață, încât uităm de cei care ne-au oferit cândva toată dragostea și protecția lor. Noroc cu sufletul care-și mai amintește din când în când că acolo, înăuntru, există un spațiu gol pe care nimeni și nimic nu l-a putut umple. Aș putea spune că e spațiul în care dorul se zvârcolește din când în când. Sau poate doar spațiul pe care noi l-am lăsat intenționat gol cu gândul că aceea este „odaia” amintirii celui ce ne-a fost cândva drag.

Astăzi îmi este dor. Îmi este dor de bunicul meu. Nu este nici o zi specială, nu este nici ziua lui de naștere și nici măcar ziua lui onomastică. Căci, de cele menționate anterior am uitat cu desăvârșire în ultimii ani. Mă gândesc prea mult la cei din juru-mi și prea puțin la cei care nu mai sunt astăzi. Dorul nu ține cont de zilele de naștere sau de datele importante pe care noi ni le fixăm. Dorul ține cont doar de suflet.

Totul a pornit de la un vis, o reproduce a unei experiențe pe care am împărtășit-o cu bunicul meu pe vremea când eram de-o șchioapă: porumbul copt. Se întâmpla uneori, mai spre sfârșitul verii, să ne întâlnim la țară aproape toată familia : eu, părinții, surorile și bunicii. Îmi amintesc că în acele rare ocazii ieșea un adevărat festin, căci o simplă porție de cartofi înăbușiți făcuți la ceaun mi se părea mai bună decât orice bucată de carne. De fapt nici nu conta ce mâncam ci atmosfera de familie care se năștea acolo.  După masă, la desert aveam întotdeauna porumb :). Mama mea era înebunită după el și încă este :). Din toți membrii, eu și bunicul meu eram singurii care preferau porumbul copt pe jar în detrimentul celui fiert. Înainte de a face orice mișcare mă întreba:  Oanâ,tu mănânci porumb din ăsta? Eram în culmea fericirii când îl auzeam. Mi se părea că sunt cea mai importantă persoană din univers. Pentru mine, întrebarea lui căpăta sensuri dintre cele mai frumoase. Chiar de uneori nu prea-mi era poftă de porumb copt, nu am spus niciodată, nu mănânc. Era ocazia în care eu mă apropiam cel mai mult de el. Era vremea când simțeam cât de mult mă iubește și câtă dependență i-am creat. Era momentul în care trebuia să-l las să-mi arate că mă iubește și că îi pasă.Era momentul nostru.

E curios că, deși timpul s-a depus în straturi peste toate aceste amintiri, ele îmi sunt mai vii ca niciodată.

Astăzi, o să mă las să-mi fie dor!

Bunic

 

6 răspunsuri to “Dor de nepoată.”

  1. De ce doar „astăzi”?

    Apreciază

  2. Din pacate te inteleg perfect, mi se intampla de atatea ori sa imi aduc aminte de bunicul meu pentru ca vad ceva sau pentru ca miros ceva… Uneori prima mea reactie este ca ar trebui sa ii spun ce s-a intamplat, abia apoi imi dau seama ca nu mai e. Totusi citisem undeva (si din pacate nu imi amintesc unde) ca numai cine nu a iubit nu stie ce e dorul.

    Apreciază

  3. Mi-e dor de bunicii mei…de vacantele petrecute la ei, de iernile in care plecam cu prietenii la sanius sau de verile cu soare in care ne adunam sa ne distram impreuna…
    Din pacate…vremea a trecut…si bunicii „au plecat” prea devreme dintre noi…si au ramas doar amintirile

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: