De la Iubire la Iertare


Când am publicat prima oară articolul Portrete de bărbați, am primit pe Facebook un catastif de mesaje, unele pro, altele contra. Printre ele, am găsit și mesajul pe care vi-l voi prezenta (ajustat, pe ici pe colo) în cele ce urmează. Numele persoanei nu contează. Povestea ei, da.

„Vreau să iert pentru a putea merge mai departe. Dar nu am vrut asta dintotdeauna. Înainte să simt nevoia de a ierta, simțeam nevoia de a mă răzbuna. Știam însă că nu voi avea niciodată inimă s-o fac iar de curaj nici nu se mai punea problema.

Am fost și sper că am rămas, o persoană pentru care viața personală și echilibrul interior au contat mai mult decât orice. Bineînțeles, m-a interesat să-mi fie și bine din punct de vedere financiar, n-am să fiu acum ipocrită să spun că mă durea la bască de asta. Însă aici totul se rezuma mai mult la comoditate, pe când, din punct de vedere personal, țineam musai să-mi fie foarte bine. Nu știu cum s-au agățat lucrurile de mine sau poate că m-am agățat eu de ele, habar nu am sinceră să fiu, însă, din punct de vedere personal am dat de dracu’. N-am simțit niciodată vreun lips material însă am simțit toate lipsurile unui suflet împăcat.

După ce am trecut de 30 de ani, m-am îndrăgostit. Atâta mă rugasem ca dragostea să mă lovească, că până la urmă, ajunsesem să cred că nu pot iubi și că probabil am altă menire. Dar când am încetat să cred că se va mai prinde ceva de mine, s-a întâmplat.

Începutul unei mari iubiri este întotdeauna spectaculos și plin de neprevăzut. Nici începutul meu nu a făcut rabat. Cum am fost mereu o persoană rațională nu m-am lăsat îmbătată de fiorii acelui „foarte bine”. Asta nu m-a ajutat însă să sufăr mai puțin, din contra.

Au trecut aproape 6 ani de când „am rupt pisica” și m-am îndepărtat de cel pe care l-am iubit mai mult decât m-am iubit pe mine. Procesul de separare nu a fost nici lung și nici măcar anevoios. După 7 ani de relație, dacă o pot numi așa,  am plecat fără a-mi lua măcar bun rămas.

Relația noastră a fost o joacă de-a șoarecele și pisica. El a pus prima cărămidă la „ zbenguiala” ce a urmat. De aici și până la a veli totul într-un concurs de „te-am făcut și de astă dată” n-a mai fost decât un pas. Așa am ajuns să nu ne mai luăm în serios și de ce să n-o spun, așa am ajuns niște ocazionali parteneri de ieșeală. Amândoi eram nesiguri pe ce simte celalalt, amândoi încercam să ne găsim echilibrul lângă altcineva însă întodeauna sfârșeam împreună. Și era bine. O perioadă. Apoi unul dintre noi, relua joaca și urma o perioadă de tăcere, de câteva săptămâni sau luni. Întodeauna promiteam că ne vom schimba și că vom face un efort pentru a ne consolida relația. Degeaba însă. S-a întâmplat de vreo 2-3 ori când el și-a încălcat cuvântul și a călcat prin stăchini iar asta m-a determinat să nu-i mai dau crezare. Eram obișnuită cu vorbele lui mărețe, cu planurile „noastre” de viitor încât ajunsesem să-i spun că-l cred pe cuvânt, având grijă însă să-i arăt repejor că nu dau doi bani pe toate visele lui. Clar, era o bătălie a orgoliilor. Când prindeam vreo ocazie pentru a ne da la gioale, nu ezitam să o facem. Ne răneam dinadins iar când nu erau ocazii pentru a face asta, le cream.

Poate te întrebi de ce?

Mult timp mi-am spus că făceam asta pentru că eram nebuni, pentru că voiam să ne eliberăm de ceea ce simțeam unul pentru celălalt. După atâta amar de vreme, pot să răspund mai sigură pe mine la această întrebare. Ne comportam astfel pentru că nu eram pregătiți pentru o iubire de așa anvergură. Pentru că ne-am speriat și apoi pentru că am vrut și nu s-a mai putut. Încetasem să credem în noi.

Povestea s-a încheiat brusc și nedureros. Într-o zi mi-a spus că urmează să devină tată. După primirea acestei vești nu l-am mai văzut niciodată. Am renunțat la apartamentul în care stăteam chipurile împreună și la slujba pe care o aveam și am plecat din țară.

Am mutat „regina” și am dat „șah mat”. Eram pur și simplu sufocată de toate mâhnirile pe care mi le provocase până atunci. Am simțiț că nu voi depăși acel moment decât dacă voi face o schimbare majoră în viața mea, ceva care să îmi creeze griji cotidiene. Din punctul unora de vedere poate părea că am fugit de probleme. Adevărul gol-goluț este cel pe care ți-l spun: aveam nevoie să uit.

M-am mutat în Thailanda unde m-am apucat de Yoga. Totul mergea ok, eram pe linia de plutire, aveam bani pentru a supraviețui. Însă, din punct de vedere emoțional mă simțeam din ce în ce mai rău.

Eram șocată de această turnură a situației. Timpul trecea gârlă peste mine dar în ciuda acestui fapt, eu, mă simțeam pe dinăuntru din ce în ce mai rău. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă.

Nu trecea zi fără să mă gândesc la el și la ea. Ore în șir îmi cream în minte situații imaginare din care eu ieșeam învingătoare. Duceam o luptă închipuită cu el și cu ea.

Până la urmă, pentru a depăși momentul, m-am apucat de pictură. Am avut un succes atât de neașteptat cu acest hobby încât mă întrebam mereu dacă nu cumva este meritul lui. Ajunsesem să pictez așa pentru că puneam în pensulă toate resentimentele ce-l aveau ca țintă pe el.

După un timp mă făcusem remarcată și eram chemată la fel și fel de evenimente. Ajunsesem chiar să-mi deschid atelierul meu. Meseria mă împlinea însă gândul îmi era tot la el. Mă întrebam mereu dacă era pus la curent cu succesul meu, dacă mi-a văzut picturile pe internet, dacă nu este mândru de ceea ce reușisem să întreprind. Îmi alegeam hainele pe care le purtam la vernisaje cu gândul la el. Voiam să arăt mereu ca o păpușă  scoasă din cutie în cazul în care, el, va veni pe nepusă masă la eveniment. Era puțin probabil să vină în Thailanda însă nu mă puteam debarasa de aceste amăgiri. Tot ce făceam era pentru el deși ultima noastră discuție avusese loc în urmă cu 4 ani. Voiam să vadă că îmi merge bine, voiam să îl fac să-i pară rău. Era atât de prezent în mintea mea că niciodată nu mi-a fost dor de el. Absența lui fizică îl făcea mai prezent ca niciodată.

După 5 ani în care m-am chinuit zi de zi cu fel și fel de păreri de rău, cu fel și fel de resentimente la adresa lui și a familiei pe care și-o întemeiase, într-o noapte oarecare, mi-au venit buluc în minte toate motivele pentru care îl iubisem cândva. De la prima întâlnire, la primul sărut, la prima vacanță, la prima declarație, la prima noapte petrecută în brațele lui. Acela a fost momentul când mi-am spus : Vreau să-l iert. Îmi simțeam sufletul fleșcăit de amintirea lui. Era ca o rană deschisă în permanență. Ca și cînd purtam zi de zi o pereche de pantofi cu un număr mai mic ce îmi provocau bășici peste bășici.

După ce am decis că vreau să-l iert m-am apucat de studiu. M-am pus pe treabă și am început să-mi descarc tot felul de cărți de psihologie. Am citit mult despre asta, cam șapte luni adunate. După aceste șapte luni am început să pun în practică toți pașii necesari pentru vindecarea mea spirituală și iertarea lui. Am identificat posibilele motive pentru care el acționase astfel, am realizat cât de mult greșisem și eu, m-am gândit la copilăria lui și la viața grea pe care o dusese în adolescență, am făcut până și o listă cu toate trăsăturile lui bune și rele. Un singur lucru am refuzat să-l fac: să-l caut pentru a-i cere iertare. Știam că-i greșisem însă nu doream sub nici o formă să reiau în vreun fel această legătură. Și nu pentru el ci pentru ea. Aveam și încă am un respect incomensurabil vis-a-vis de noțiunea de familie, dacă înțelegi ce vreau să spun… Cu toate eforturile mele și în ciuda tuturor cărților de psihologie răsfoite, n-am reușit să-l iert. Am reușit să mai estompez resentimentele, să nu-i mai doresc răul, să nu-l mai bleotocăresc ori de câte ori mi se ivește ocazia, însă atât. Și poate că aș fi putut să-l iert dacă înainte cu câteva luni de a-mi da vestea cea mare nu aș fi trecut prin durerea transformării mele într-o femeie stearpă sau dacă cel dinaintea lui nu m-ar fi mințit în același mod mizer.

Când ți-am citit articolul am simțit că-l regăsesc în fiecare Portret de bărbat zugrăvit acolo. Avea câte ceva din fiecare. Atunci am realizat că nu merită să-mi irosesc energia gândindu-mă la el însă totodată cred că sufletul meu nu este pregătit să renunțe, că mai are de răbufnit și că pentru a mă vindeca trebuie să sufăr. Probabil va veni o zi când mă voi trezi sătulă de el. ”

Sau poate într-o zi vei înțelege că nu pe el trebuie să-l ierți ci pe tine.

 

O_iubire_neimplinita

 

 

Semnătură

5 răspunsuri to “De la Iubire la Iertare”

  1. Doamne, cat de profund. Imi pare rau pentru persoane care trec prin astfel de momente grele, insa da, cred ca ai dreptate: trebuie sa se ierte intai pe ea si apoi sa priveasca in jur. Insa, de dat sfaturi e usor…e mai greu cu practica.

    Apreciază

  2. Mi-ati smuls vorba din gand in timp ce citeam. Da!. Trebuie sa se ierte mai intai pe ea si pe urma o sa-l ierte si pe el. Doar ca va trebui sa treaca ceva vreme sa constientizeze ca e inca suparata pe ea.

    Apreciază

  3. Autocritica e mult mai dura decat critica si autoiertarea e insutit mai greu de realizat decat iertarea…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: