“V-ati despărtit?Ai pierdut degeabă atâtia ani cu el/ea…” – Versiunea 2


Cu toţii ne îndrăgostim. Chiar dacă, atunci când ţi se întâmplă ţie, eşti de părere că nimeni şi nimic nu a mai trecut prin starea asta şi că nimeni nu te poate înţelege, nu este deloc aşa. S-au mai îndrăgostit şi alţii. Şi, cu siguranţă, o vor mai face în continuare. În ciuda faptului ca ţi se pare că doar tu te-ai îndrăgostit de cine nu trebuie, sau când nu trebuie, nici asta nu e adevărat. Nu, au fost fost şi alţii în situaţia asta. Şi vor mai fi, cu siguranţă. Singura diferenţă este că acum nu te mai uiţi pe gaura cheii. Eşti acolo, în mijlocul camerei. Ba, mai mult, eşti unul din protagonişti. Alţii sunt cei de după uşă.

Acum, că aţi schimbat locurile, poate vei ajunge să vezi că nu e totul aşa de simplu precum credeai înainte. Atât de simplu cum era să dai sfaturi şi să îmbărbătezi pe cei care stăteau în mijlocul camerei la un moment dat. Acum îţi dai seama că gaura cheii nu este chiar cel mai bun loc pentru a-ţi contura o părere complexă. Iar comentarii pe care  le făceai la adresa suferinţei altora şi care ţi se întorc acum ca un bumerang, precum cele de genul: “V-ați despărțit?Ai pierdut degeabă atâția ani cu el/ea…”, ajung să te apese pe inimă mai greu decât dacă ai avea legată de gât o bucată de plumb, în timp ce eşti ameninţat cu aruncatul peste puntea unui vapor.

De fapt, vorbesc prostii. De multe ori, momentul în care intervine termenul „despărţire” în viaţa ta, coincide cu cel în care îţi faci, cu dichis, un nod marinăresc în jurul gâtului, dintr-o funie la capătul căreia este fixată bucata de plumb amintită mai sus. Sunt şi situaţii în care optezi pentru nodul de alpinism. Acelea sunt situaţiile în care nu eşti foarte sigur că viaţa ta s-a sfârşit sau că trebuie să se sfârşească odată cu despărţirea şi preferi să deţii controlul asupra situaţiei, în cazul în care te hotărăşti, pe ultima sută  de metri, să te salvezi, lăsând plumbul să se afunde în apă, dar tu să rămâi pe punte. “V-ați despărțit?Ai pierdut degeabă atâția ani cu el/ea…” nu ţine însă cont de tipul de nod folosit. Nu ţine, pentru că această replică vine şi te împinge în mare, fără să te întrebe în prealabil dacă nu sări pentru că nu ai curaj, sau pentru că nu eşti hotărât că vrei să faci asta.

Ca urmare a ceea ce am scris mai sus, în capul meu încep să se contureze o serie scenarii, dar sunt atât de slab creionate, încât am nevoie de o serie de răspunsuri, pentru a le da formă şi culoare. De exemplu, în momentul acela de cumpănă, în care te îndrepţi către abis, pe cine trebuie să învinuieşti pentru situaţia dată? Pe cel care te-a făcut să-ţi legi funia de gât, pe cel care te-a împins peste punte, sau pe tine, pentru că ai permis să ţi se întâmple şi una şi cealaltă? Pe de altă parte, judecând după cuvintele înşirate până acum, consider că, în călătoria aceasta cu vaporul, pentru care despărţirea reprezintă icebergul Titanicului, TU, acest TU, eşti un actor care joacă de 3 ori aceeaşi piesă, însă de fiecare dată interpretează un alt personaj. Se transformă în caricatură ce vreau eu să reliefez aici, sau începe să prindă ceva culoare pe ici, pe colo?

Ok, hai să considerăm paragraful anterior ca fiind schiţa unuia dintre scenariile despre care spuneam că încep să le conturez în propriu-mi cap care străluceşte, de regulă, nu datorită inteligenţei nemăsurate, ci a părului bălai care mi-l acoperă. Şi să folosesc acest scenariu pe post de concluzie a textului, aşa cum m-am lipit în introducere de exemplul cu camera şi gaura cheii.

 Un fel de scenariu:

TU eşti un individ pe scena unui teatru. Nu eşti degeaba pe scenă. Tu eşti actorul, actorul principal într-o piesă numită … Viaţa. Actul pe care îl joci acum se petrece pe un vapor. Mai precis pe puntea acestuia. Vaportul pluteşte în voie pe apele unei mări care, în funcţie de modul în care o priveşti, îţi poate fi deopotrivă cel mai bun prieten şi cel mai de temut duşman. La un moment dat, intervine un obstacol în calea vaporului. Acest obstacol se numeşte Despărţirea.

Dacă am conturat decorul, să trecem şi la personaje, zic. Actul prezintă 3 personaje:

  • un personaj este cel care provoacă despărţirea;
  • al doilea personaj este cel care suferă de pe urma despărţirii;
  • ultimul personaj este cel care, involuntar sau nu, se asigură că suferinţa personajului 2 este reală.

Pentru a fi sigur că se va vorbi mult timp despre piesa lui, regizorul propune o abordare uşor inedită. Se va juca de 3 ori acest act, iar TU vei fi de fiecare dată protagonistul, însă vei interpreta, rând pe rând, fiecare dintre personajele descrise anterior. Ce părere ai? Ai fi capabil să joci toate aceste roluri? Ce ai zice dacă tot TU vei fi şi cel care va juriza fiecare dintre cele 3 prestaţii ale actului? Actul se va termina, de fiecare dată, la fel: „Personajul 2 stă, pe puntea vaporului cu o funie legată în jurul gâtului său, în completarea căreia, la capătul celălalt, este o bucată de plumb. Personajul 1, după ce l-a adus în situaţia aceasta, părăseşte scena, moment în care apare Personajul 3. Când cel din urmă îl vede pe 2 trist şi descumpănit, pe marginea abisului, primul impuls este de a-l împinge peste punte. Ei bine, TU, ajuns la momentul jurizării, vei judeca oare cu obiectivism fiecare prestaţie, sau te vei lăsa influenţat de personajul pe care l-ai interpretat? Finalul rămâne acelaşi, dar vinovatul se schimbă? Vei considera, la finalul vreunei prestaţii, că ai pierdut timpul degeaba jucând un anumit personaj? Dacă da, care? Dacă nu, de ce?

Un fel de morală:

În viaţă jucăm deopotrivă roluri pozitive şi negative. De multe ori, nu pentru că le alegem noi, ci pentru că ni se impun. Dacă, la început, poate unele roluri ni se par nepotrivite sau o totală pierdere de timp şi le refuzăm cu înverşunare, vom constata, pe parcurs, că fără ele nu putem deveni actorii aceia puternici şi profesionişti la care aspirăm. Constantin Stanislavski spunea în „Viaţa mea e în artă” că nu există roluri mărunte, ci numai actori mărunţi. La fel şi în viaţa noastră – nu există situaţii în care ne pierdem timpul degeaba, ci doar situaţii din care avem ce învăţa.

Atunci când vom conştientiza toate acestea, gaura cheii va fi astupată definitiv iar, în momentul în care ajungem totuşi pe marginea abisului, vom avea grijă să ne poziţionăm într-un loc în care vom fi siguri că nu va ajunge nimeni, pentru că soarta fiecăruia dintre noi stă în mâinile noastre şi nu a celorlalţi.

 

Un text semnat Adela B.

No comments yet... Be the first to leave a reply!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: