În loc de….Despre mine


Nu cu mult timp în urmă, pe când „gustam” lectura aducătoare de somn, în „Marile speranțe”, fragmentul „…viața e făcută din atâtea despărțiri”, a trezit în mine valuri de melancolie. Nu știu ce legături deșucheate a făcut mintea mea, că m-am trezit cât ai zice pește, privind cu jind înspre amintirile chermezei organizate la absolvirea celor doișpe clase. E drept că de atunci au trecut mai bine de șapte ani, însă, ziua aceea s-a velit într-o frântură din bagajul emoțional cu care m-am îndreptat spre noi orizonturi. Ca și când ți-ai face un geamantan hărăzit unui „desfrâu” recreativ pentru suflet și minte. Este logic că o să-ngrămădești în el doar calabalâcurile care te  îmbracă și pe dinafară și pe dinăuntru. „Bagajul” cu care am plecat eu de la ai mei conținea speranțe cu ghiotura și amintirea celor mai frumoase clipe petrecute în inima Moldovei. Ca un făcut, fix când reușisem să-nchid „bagajul”, m-am văzut nevoită să strecor prin fermoarul lateral și ultimele clipe petrecute în instituția care mă școlise.

Dar citatul lui Dickens mi-a dat o adevărată temă de gândire și, tam-nisam, mintea mi-a zburat la Aurora Liiceanu și la viziunea ei asupra condiției umane. În filele cărții „ La taifas”, la un moment dat, spune că este foarte important să știi cine ești și ce loc ocupi în această lume.  Poate ce poziție ocupi în raport cu cei din jur. Poate. Nu știu. Ce mă macină pe mine face obiectul altei dezbateri, pornind de la ideea menționată anterior, firește. Cum afli cine ești și ce poziție ocupi când lumea se schimbă de la o zi la alta? Dar mai ales, cine se face responsabil să te învețe toate aceste lucruri?

Ca să fiu sinceră, m-a cam pus pe gânduri toată această filozofie de viață. Nici în ziua de astăzi nu pot susține  cu mâna pe inimă că știu cine sunt și ce loc ocup în această lume. Pe alocuri, îmi cam vine să râd de toată narațiunea existenței mele căci mereu am alergat de la „+” spre „-” și viceversa. Să fii un om al extremelor înseamnă că nu-ți cunoști locul în societate?

Poate o să sune ciudat însă, în cazul meu, micile schimbări îmi umplu sufletul de bucurie. Eu încă susțin că nu trebuie să te împotmolești doar în ceea ce îți place sau ceea ce îți este la îndemână să faci. Trebuie să „guști” din toate ofertele vieții pentru că doar așa vei ști ce te face și ce nu te face fericit.

Nu știu dacă-mi era la fel de clar acest principiu și acum câțiva ani. Știu că aveam în mine aceste impulsuri.

De ce spun asta?

Păi, în clasele V-VIII eram „îndrăgostită” de Limba și Literatura Română. Nici nu se punea în discuție să ajung altceva decât profesoară. Îmi plăceau „fețele” acestei meserii (atâtea câte reușeam eu să văd la vârsta aceea)  și visam la ziua în care voi da la admitere la Facultatea de Litere din Iași.  Cum m-am foit, cum am dat-o la întors, nu știu. Am ajuns elevă la Liceul de Științe ale Naturii „Grigore Antipa”, profilul chimie-biologie. Deci nici vorbă de științe umaniste. Cu chiu cu vai, în primul an de liceu, am continuat totuși „relația” cu „prima mea dragoste” . Anul II a adus mari schimbări căci începusem să îndrăgesc nespus de mult Biologia și Matematica. Mă prinsese atât de tare sindomul științelor exacte că ajunsesem să-mi petrec nopțile în compania lor, uitând adesea că trebuie să dorm. Mă și visam o descendentă de-a lui Pitagora :))

M-am trezit în bucluc când a trebuit să aleg facultatea. Oscilam între Medicină și ASE. Într-un final am decis că „n-am destul sânge” pentru tăieturi în carne vie așa că am decis să-mi încerc norocul la ASE. Un an de zile am făcut pregătire cu cel mai bun profesor din oraș. Pe atunci, admiterea la ASE era o adevărată provocare. În sfârșit, clasa a XII-a s-a consumat iar eu m-am văzut în buricul capitalei. Am venit în București cu o săptămână jumătate înainte de examen. Mi-am depus dosarul de înscriere la ASE în prima zi iar apoi, din lipsa de ocupație, am început să-mi arunc un ochi și pe ofertele celorlalte facultăți.

Și uite așa m-am trezit în agitația admiterii din cadrul Facultății de Energetică a Universității Politehnica din București. Să vă mai spun că am lasat baltă și examenul pe care urma să-l susțin la ASE căci eu deja decisesem că vreau să devin Ingineră ? 🙂

Eh, după 4 ani am fost „decretată”Ingineră deși nu prea mă simțeam deloc în funcție :). Am început să lucrez de la sfârșit anului I de facultate și asta mi-a deschis „apetitul” spre alte științe. De câțiva ani mă găsesc într-o „relație” specială cu Managementul de proiect :). Și tare mă bucur că am descoperit acest domeniu căci, sinceră să fiu, nu mă văd făcând altceva. Știu, așa am spus și în generală și în liceu cu fostele mele „iubiri”. Astăzi însă, vârsta și maturitatea, fac diferența. Știu ce-mi doresc pe viitor deși nu m-ar deranja să experimentez mai mult partea asta de literatură 🙂

Închei aici firul epic al existenței mele întortocheate și mă întorc la poziția omului în societate. Oare mai poți fi constant în deciziile pe care le iei când trăiești într-o societate care te împinge în fiecare zi la readaptare? Mai putem aprecia poziția noastră în lume când rolul fiecăruia din noi se schimbă în funcție de nevoile cotidiene?

Și ca să continui ideea lui Charles Dickens aș spune că viața este o doar o înșiruire de despărțiri. Pentru mine, chermeza de rămas bun de la liceu a fost una din cele mai grele despărțiri. Atunci am realizat că trebuie să mă rup de copila și de adolescenta din mine. O despărțire nu vine niciodată singură. O despărțire aduce cu ea și alte despărțiri : de tine, de părinți, de locuri etc.

Atâtea emoții mi-au brăzdat sufletul în acea zi că a trebuit să mă sforțez să nu dau startul unor scene lacrimogene. Toată împotrivirea mea s-a dovedit inutilă. Când am vizionat împreuna cu dna. Dirigintă filmulețul „Trenul vieții”, ales pe sprânceană pentru noi, proaspeții absolvenți, emoțiile și-au cerut dreptul. Lacrimile au curs șiroaie.

Poate că avem nevoie de aceste despărțiri. Altfel, cum am face loc pentru noi orizonturi?

 

În încheiere, vă fac cunoscut „martorul” acelei grele despărțiri: „ Trenul vieții”.

 

 

Semnătură

 

 

 

 

 

 

Un răspuns to “În loc de….Despre mine”

  1. Ferice de cei care isi nimeresc din prima incercare drumul ideal in viata. Si parcursul meu existential a suferit fluctuatii, a trebuit sa ma „despart” de multe planuri si idei, fie ca nu ma mai atrageau de la un timp, fie din motive independente de vointa mea… Involuntar, imi vine in minte un citat din Memoriile unei gheise: „Ne traim viata ca apa care curge la vale, mergand intr-o directie, pana ne izbim de ceva care ne forteaza sa gasim un nou curs”.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: