Fiasco emoțional


Se întâmplă să știți câte ceva despre mine. Se spune că ajungi să cunoști un om atâta cât el îți permite. Cum ar veni, la un moment dat, își trage vălul pe față și-ți blochează accesul la el. Cunoști ce este înaintea vălului însă nu știi ce se ascunde după el. Eh, acum să nu vă imaginați c-am să-ncep să-mi „dezbrac” sufletul de toate trăirile. Nici nu-mi voi „împacheta” frumos opiniile.

Deja știți că Aurora Liiceanu este mentorul meu închipuit. Spun închipuit pentru că n-am avut vreodată acces la ea deși mi-am dorit și îmi doresc asta în continuare. Cu toate acestea, cărțile ei  mă inspiră și-mi provoacă „poftă” de scris.

„Prin perdea”, cartea pe care o citesc în acest moment,  mă provoacă să scriu despre cum asimilează un copil divorțul/ separarea părinților.

N-am primit încă distincția de mamă, însă asta nu mă scutește nici cât negru sub unghie de toate grijile cotidiene ale unei femei ce-și dorește să aducă viață. Nu mă sperie nopțile nedormite, schimbarea întregului univers și nici măcar renunțarea la mine, dacă s-ar pune vreodată problema de asta. Mă sperie însă că nu voi ști să fiu mamă în sensul cel mai profund al acestui cuvânt. Căci, după mine, să fii mamă înseamnă să crești un copil fără neajunsuri sufletești. Nu i se zdruncină copilăria dacă într-o zi nu a mâncat nu știu ce bucată de dulce sau dacă nu i-au fost cumpărate cele două mașinuțe promise. Dar când mami și tati nu locuiesc împreună, când tati lipsește de la prima serbare sau când pur și simplu tati nu-i acolo să-l învețe să meargă pe bicicletă ori să-l țină în brațe când fruntea îi arde, în gândirea roz a mâinii de om abia ieșită în lume, se aciuează, asemeni unui bumerang, durerosul „de ce”.

Pot spune că părinții reprezintă pentru copil a doua pereche de mâini. Mâinile trăirilor cu care el se agață de lumea exterioară, prin care încearcă să cunoască binele și răul, fiind ocrotit în aceleși timp de strânsoarea caldă a părinților.  Când unui om îi lipsește o mână ne repezim să spunem că este invalid fizic, că are un handicap. Dar când unui copil îi lipsește un părinte, putem afirma că aceasta este invalid sufletește, că are un handicap emoțional?

Unii specialiști consideră că divorțul/separarea este o soluție pentru părinți dar o sursă de neajunsuri pentru copil. Alții consideră că este nevoie de consiliere psihologică pentru ca părinții și copii să poată trece peste ceea ce noi numim „destrămarea familiei”. Mai sunt și alții care consideră că, în general, copiilor nu le pasă dacă mami și tati dorm în paturi separate, dacă mami și tati se țin de mână atâta timp cât totul merge bine și ei nu duc lipsuri.

Nu știu care o fi soluția câștigătoare însă știu sigur că prezența paternă nu se substituie nici cu 1000 de vizite la psiholog și că atâta timp cât trăiești în nucleul unei familii, copil fiind, nu-ți pui semne de întrebare cu privire la sentimentele care-ți leagă părinții. Să fim serioși, ce știe un copil despre iubirea dintre doi adulți?

Copilul nu va privi niciodată divorțul, în ciuda efortului depus de părinți, ca o situație de câștig. O fi bine pentru salubritatea mamei și a tatălui dar atât. Căci, eliberarea părinților determină constrângerea copilului și invers. Asemeni unei reacții chimice reversibile, dacă vreți s-o spunem în termeni academici.

N-aș vrea să se înțeleagă de aici că susțin acele căsnicii nocive în care violența fizică și verbală își joacă cartea mereu. Departe de mine gândul acesta. Detest însă apariția îndrăgostelii, tam-nisam, în sufletul bărbatului sau al femeii care se fac responsabili de viața unui copil.

Desigur că se poate întâmpla să te îndrăgostești nebunește când deja ești băgat până-n gât într-o căsnicie. N-a spus nimeni că ești perfect sau că odată căsătorit îți zăvorăști trăirile. În fapt, noi oamenii, din punct de vedere sufletește, suntem poligami.

De aici și până la abandonul familiei și al copiluilui pentru nu știu ce subiect care ne atrage doar pentru că poartă eticheta de „NOU” este cale lungă, zic eu.

Unele femei probabil m-ar întreba:  “Te-ai gândit vreodată cum este să iubești un bărbat, să fii copleșită de dorința de a fi cu el și să  te urci în pat cu altul? Să-ți fie sufletul departe, lângă cineva, și corpul langă altcineva?”- Aurora Liiceanu

Răspuns: Te-ai gândit vreodată cum este să vrei să simți îmbrățișarea tatălui tău și să te urci în pat strângând la piept mascota pe care el ți-a oferit-o în dar? Să te gândești că  în loc să-ți țină ție noaptea de “cald” , el își pregătește brațele pentru o “ea” care se va plictisi curând de strânsoarea îndrăgostelii?

Copii cresc iar odată cu asta, interesul lor pentru dragostea paternă sau maternă, scade. Ăsta-i marele regret al celor care înclină înspre trăirea unei mari iubiri.

Așa cum am mai spus-o și altă dată, marile iubiri sunt cele care nu se consumă. Deci, după ce alergă cei care-și îndeplinesc obligațiile de părinți cu jumătate de normă?

Și în definitiv, ce-nseamnă un părinte pentru un copil?

“M-a numit la un moment dat “fotoliu”,  amintindu-mi că i-am spus odată ca un părinte trebuie să fie pentru copil un fotoliu confortabil, în care el poate oricând, să se așeze cu încredere, chiar dacă are picioarele murdare, adică a făcut prostii. Va simți arcurile – că doar va fi certat-, dar fotoliul îi va fi disponibil necondiționat, oricând.” – Aurora Liiceanu

 

To be continued….

 

father-son-crying-child-sad-daddy-750

 

stock-footage-sad-little-girl-clutching-her-teddy-bear-intentionally-desaturated

 

Semnătură

8 răspunsuri to “Fiasco emoțional”

  1. Delicat subiectul… Neexperimantand aceste sentimente, e greu sa emit opinii, dar ce pot sa spun cu tarie e ca despartirea parintilor e uneori preferabila unui trai insuportabil in comun.

    Apreciază

  2. De obicei nu împărtășesc opinii și amintiri pă net, dar citind asta, probabil trebuie. Ai mei s-au despărțit când aveam 6 ani și când aveam 8 ani, căutând puzzleuri cu Flinstone [d-alea aveam noi atunci :))] am găsit niște hârtii. Printre ele era și declarația de la notar, a „maică-mi” prin care renunța la mine, zicând că nu-i trebuiesc. Fiind mic n-am priceput cât de serioasă e chestia asta.

    De atunci am crescut cu taică-meu. Ea nu m-a vizitat vreodată. Până pe la 15 ani mai mergeam eu la ea, odată pe an, împins mai mult de taică-meu. Când am început facultatea am zis să vb. cu ea, poate-mi dă și ea ceva bani că deh, facultatea grea, viața la oraș scumpă, familie mare, remunerație mică. Atunci m-am certat urât după ce a zis că nu e treaba ei. Nu am văzut-o de atunci și dacă aș vedea-o, probabil aș călca-o pe cap.

    Revenind la ideea de divorț în sine – dacă nu ai o figură feminină + o figură masculină lângă tine, ajungi nașpa. Emoțional, psihic, ajungi nașpa. Credeți-mă pe cuvânt. Cam toți „copiii” pe care i-am cunoscut și proveneau din familii sparte, au ajuns nașpa. Unii s-au apucat de alcool, alții s-au destrăbălat până la pierire, alții s-au ratat complet. Eu m-am însingurat teribil și ce e mai trist, îmi place așa. Mă enervează toți și toate.

    Consilierea psihologică, jucăriile, mâncarea caldă te țin pe linia de plutire. Dar crești. Și nu mai poți acoperi golurile cu jucării. Și atunci? Și apoi?

    Apreciază

    • Îți mulțumesc pentru povestea ta. Știu ca un divorț nu este motiv de chermeza mai ales pentru copii. Tocmai de aceea susțin foarte tare ideea de a te gândi de 2 ori înainte sa iei decizia de a face un copil împreună cu omul pe care îl iubești la momentul respectiv. Cat despre tine și povestea ta nu cred ca mai este cazul sa iti spun ca îmi pare rău căci este deja o expresie expirata. Mi_ar face mare plăcere sa mai discutam, aici sau pe facebook. Mulțumesc!

      Apreciază

  3. Nu ai primit distincita de mama…Dar cred ca esti pregatita. Asa este este…nu poti tine locul a doi parinti….Fiecare dintre ei completeaza si formeaza caracterul copilului…
    Mi-am dorit un copil toata viata…dar nu a aparut in viata mea decat cand a vrut d-zeu… am nascut-o pe Diana la 37 de ani …cand femeia din mine imbatranea dar spre surprinderea ascundea in interior o mama super pregatita sa aduca pe lume un copil….Dupa nastere am inflorit la propriu….am alaptat-o 2 ani si 7 luni … a durat asa de mult pentru ca la inceput …ea avea nevoie de mine…a am continuat pentru ca aveam eu nevoie de ea… trezise la viata ceva ce banuiam ca exista in mine…. MAMA…
    Iti multumesc Oana… blogul tau ma face sa-mi impart cu ceilalti trairile interioare….
    Cresteti-va copiii femeilor….nici nu stiti cat de speciale va pot face sa va simtiti…

    Apreciază

    • Eu sunt de părere ca un copil vine când ai cea mare nevoie de el. Noi femeile suntem mereu pregătite sa aducem viața, la orice ce vârstă. Va mulțumesc pt povestea pe care mi_ati spus_o iar când voi mai creste și voi face un copil cu siguranță îmi voi aduce aminte de sfaturile dvs. . Va pup! + Diana. Apropo: I_a plăcut cartea „Cel mai mic sărut pomenit vreodată”?

      Apreciază

  4. Uite nici eu nu „dau din casa” prea multe, dar daca tot suntem intr-un mediu prietenos, de ce nu?

    Nu, parintii mei nu au divortat. Au trait atat cat i-a lasat viata impreuna … sau boala. Tatal meu a murit la aproape 45 de ani, dupa o lupta ingrozitoare de 2 ani cu un cancer nenorocit. Dar au fost fericiti impreuna, au trecut prin greutati, ne-au pus mancare pe masa, ne-au dat la scoala si nu ne-au fortat sa facem nimica ….cred doar sa ne spalam pe dinti, ceea ce nu e rau, nu?! 🙂

    Dar uite ca imi amintesc de varsta de 4 ani, cand eram la bunici, cred ca era vara pentru ca era cald si eu nu eram la gradinita. Erau si mama si fratele meu mai mic cu noi la bunici, cand am primit un telefon in care ni se anunta ca tata vine acasa. Am ramas …nu stiu cum sa spun, cred ca masca. Nu am vorbit, nu am clipit, nu am facut un gest. Asta imi amintesc foarte bine. De ce? Pentru ca eu credeam ca tatal meu era mort, desi nu prea stiam bine ce inseamna moartea la acea varsta.

    Tatal meu suferise un accident ingrozitor, in urma caruia pierduse foarte mult sange si era cat pe ce sa isi piarda si piciorul stang – complet. A fost dus la Bucuresti, operat de urgenta si apoi vreo 6 luni a stat in convalescenta si recuperare. Mai bine de 7 luni am intrebat de tata, toata lumea imi zicea ca e la spital ca se sa faca bine, dar am auzit si ceva vorbe despre o posibila moarte, de unde a incoltit ideea ca tatal meu deja murise.

    Si acum imi amintesc reticenta cu care l-am primit inapoi, faptul ca toti erau afara si il asteptau si eu eram in casa, plangand, nici eu nu stiu de ce, poate usurare ca inca mai am un tata. Apoi nici ca il mai scapam din priviri. Imi era teama ca va pleca din nou, ca ma va lasa singura.

    E greu sa traiesti cu o asemenea frica, dar macar stii, la nivel de subconstient, ca nu a plecat din cauza ta, ca te-a iubit si ca ti-a fost alaturi. Inca nu sunt impacata cu faptul ca nu am fost prezenta acolo cand a plecat dintre noi, dar macar nu l-au mai chinuit acele dureri ingrozitoare. In toata perioada dintre 4 ani si acel moment nu m-am gandit decat ca era acolo oricand aveam nevoie, ca puteam vorbi despre istorie si puteam urmari emisiunile de gatit (placerile noastre), ca ne puteam plimba prin oras si vorbi despre multe, dar niciodata nu m-am gandit cat de greu trebuie sa fie pentru un copil ai carui parinti sunt divortati. E un soc emotional mult mai mare decat daca unul dintre parinti ar fi murit – cred, poate, nu stiu. Daca eu simt regret si durere, atunci un copil dintr-un divort se simte parasit, poate lua vina asupra lui, cum ca el ar fi cauza despartirii parintilor lui si multe altele. Cu toata ingrijirea, dragostea oferita de unul sau ambii parinti divortati, acel copil tot nu se va simti extrem de bine desi va reusi cum va sa supravietuiasca si sa treaca mai departe. Sper doar sa aiba si puterea de a lasa deoparte vina si de a-si construi o viata mai buna pentru sine.

    Apreciază

    • Este important sa simți în permanenta iubirea ambilor părinți. Este greu ca unul dintre ei sa fie în viața și sa nu_l vezi. Cred ca este foarte dureros și nedrept. Îți mulțumesc pt cele ce mi_ai povestit. Bunicul meu a murit de cancer și știu cât de greu mi_a fost mai ales ca eu am crescut lângă el o lunga perioada de timp. Dar viața merge înainte iar la un moment dat cu toții plecam…

      Apreciază

Trackbacks/Pingbacks

  1. This Professional Wrestler Just Gave The Most Touching Motivational Speech Ever | BESTTHINGS.CO — Share & Inspire - 3 Decembrie 2016

    […] Preview image: © oanatoporas.ro […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: