O lume fără cărți


Panică pe străzi. Fug cât mai repede spre clădirea părăsită în care ne-am găsit un acoperiș provizoriu deasupra capului. Nu e ideal, dar nici nu ne putem plânge. Nu când peste tot în lumea asta largă oameni nevinovați sunt deportați, închiși în lagărele lor și ”prăjiți” la foc mic pentru a li se șterge identitatea. Eu sunt norocoasă. Încă mai pot fugi de ei atât timp cât picioarele mă mai țin și mintea nu îmi stă în loc.

Dar acuma fug pentru că e posibil să fi fost descoperiți, poate chiar vânduți. Mi-e greu să cred că cineva din grupul nostru mic ar fi putut face asta, ar fi putut să ne vândă, dar trebuie să iau in considerare și această posibilitate. Trebuie să ajung la ascunzătoare înaintea celorlalți și să pun la adăpost comorile salvate cu atâta greutate: cărțile pe care fiecare dintre noi nu a putut să le dea pe mâinile Restauratorilor. Cărți pentru care am ales să fugim, să ne ascundem și chiar să riscăm moartea.

Mai am doar câțiva metri și voi ajunge la intrarea în clădire. Din partea dreaptă, de undeva la vreo 300 de metri depărtare de mine, se aude o sirenă. Înseamnă că sunt aproape și trebuie să mă mișc repede. Ajung la intrare, urc în grabă scările câte două, câte trei, numai să mai câștig ceva timp.

La etajul 2 din 5 ale clădirii avem noi ascunzătoarea. Am găsit, când nu ne așteptam, o cameră secretă, acționată de o pârghie ascunsă. În acea cămăruță ne ducem viața de Rebeli, de refugiați, de iubitori de cărți, cultură și a timpului și persoanelor pierdute: noi cinci, niște tineri visători, luptând cu un regim ce numără milioane de adepți, chiar lumea întreagă. Dar nu vrem să renunțăm la credința noastră, nu vrem să renunțăm la cărți, la vise, la identitatea noastră și să fim numai niște numere de identificare, goi pe dinăuntru, nilte receptacole numai bune de umplut cu mizeria pe care ei o numesc Manifest al Restaurării.

Suntem cinci: 2 fete și 3 băieți, Cip este liderul nedeclarat al găștii noastre (nu prea ne putem numi Rezistență, dar suntem Rebeli) și e cel mai în vârstă dintre noi, la cei 23 de ani ai lui; urmează Mara, o fată înaltă, aproape deșirată, cu ochelarii confecționați de ea însăși, cu hainele lălâi și părul vâlvoi – pare o apariție dintr-o altă lume, dar e cea mai inteligentă, cea mai rapidă în a găsi o ieșire dintr-o situație periculoasă și prima în a executa directivele lui Cip; Andi și Maya erau gemenii ciudați ai grupului nostru – comunicau fără să vorbească, doar prin gesturi și priviri, ce mai, erau cele doua fețe ale aceleiași monede; la urmă de tot sunt eu, Alexis – mezina grupului, doar 17 ani împliniți, o devoratoare de cărți (cele care au mai rămas și care nu au fost arse), timidă, introvertită, dar și cea mai aprigă susținătoare a Cauzei noastre.

În spatele meu se aud pași grăbiți. Îmi revin. Trebuie să ajung mai repede la ascunzătoare. Trebuie să fiu sigură că nu va fi descoperită. Acolo sunt depozitate cărțile și alte forme de artă interzise de Restauratori – sunt comorile noastre și se prea poate să fie ultimele din lume, cine știe?! Pașii se aud din ce în ce mai aproape. Nu mai am timp. Mă hotărăsc repede să urc cu un etaj mai sus pentru a deruta urmăritorii. Numai că deja e prea târziu. O mână mă apucă de talie și mă ridică la câțiva centimetri deasupra scărilor și încep să țip. O altă mână poposește pe gura mea, pentru a mă împiedica să fiu auzită.

Mă zbat, încerc să scap, dar cele două brațe care mă țin, mă strâng mai tare, dar nu îmi fac rău. O voce se aude la urechea mea: ”Stai liniștită dacă vrei să scapi!”. Cunosc această voce, dar nu se poate, știam că e dispărut, posibil mort. Cel care mă ține în brațele sale mă întoarce pentru a-i vedea fața și rămân împietrită. Este fratele meu mai mare, dispărut acum câțiva ani buni – Mika. Mintea mea nu poate procesa ceea ce ochii știu deja: fratele meu trăiește, este bine, nu e mort.

Dau să zic ceva, deschid gura, o închid la loc și atunci îmi dau seama că lacrimi îmi curg pe obraz. Mâinile lui mi le șterg ușor, mângâindu-mi obrazul, dar altele le iau locul:

  • Am crezut că sunt singură, că voi fi singură toată viața. Am crezut că ai murit. Cum se poate așa ceva? Cum se poate?, și suspinele încep să se audă mai tare acuma.
  • Nu am vrut niciodată să te părăsesc. Ești sora mea mai mică și te iubesc mult. Plus că suntem și singuri pe lume, nu mai ai pe nimeni altcineva care să aibă grijă de tine. Dar nu am reușit să mă întorc la tine pentru că am fost prins de Restauratori.
  • Doamne, nu!
  • Da, am fost prins de Restauratori și au încercat să mă facă să uit de tot ceea ce știam, de toate crezurile mele, de tine. Dar nu au putut. Uitasem de părinții noștri, uitasem de lumea în care trăim, de trecut și de ceea ce ce s-a întâmplat cu lumea noastră, dar nu au putut șterge o singură amintire: a ta.

Îmi aduc aminte de tine când erai mică și veneai la mine, noaptea, pentru că îți era frică de monștii de sub pat, iar eu te luam în brațe și îți povesteam tot ce îmi imaginam eu, ce am mai citit și tu erai atât de fascinată că parcă nici nu respirai. Apoi adormeai și eu eram liniștit. De când am fost prins nu am mai putut fi liniștit. Le-am făcut lor jocul și te-am căutat în continuu, dar nu am dat de tine nicăieri.

  • I-am găsit pe Rebeli, dar, între timp, am rămas numai 5. Ne-am tot ascuns pe unde am putut, dar a devenit din ce în ce mai greu să transportăm cărțile, tablourile, toate lucrurile pe care le-am salvat de la ardere. Acum stăm aici. Supraviețuim și noi cum putem, dar e o luptă în fiecare secundă.
  • Acuma nu trebuie să mai lupți, sunt lângă tine.
  • Dar ce vom face?
  • Vom lupta. Datorită ție și amintirii tale sunt aici lângă tine, numai dragostea ta pentru mine, pentru cărți, pentru artă, pentru absolut orice m-a ținut în viață. Ești o ființă care parcă nu e reală: iubești tot și ești gata să te sacrifici în numele iubirii tale.
  • Nu îi iubesc pe Restauratori!

Îl aud râzând, corpul i se scutură și lasă râsul să îi părăsească corpul și să ne învăluie în aura lui optimistă. Fratele meu trăiește! Râde! A venit după mine!

 

Înainte doar supraviețuiam, încercând, în același timp, să luptîm împotriva Restauratorilor. Am crezut că voi fi singură toată viața. Bine, nu chiar singură; prietenii și companionii mei care luptă pentru o lume mai bună fac și ei parte din familie, dar e altceva. Cu Mika împătășeșc aceeași familie de sânge, aceleași amintiri, aceeași iubire pentru tot ce e frumos și bun și știu acuma că nu mă mai simt singură în lupta mea. Lumea este deja mai bună doar pentru că el este în ea: fratele meu, confidentul meu, povestitorul care îmi alunga coșmarurile și inima care bate în același ritm cu a mea. Suntem frați de sânge, frați prin alegere, frați prin iubirea noastră pentru cărți. Vom lupta! Chiar dacă nu vom câștiga, nu ne pot lua ceea ce deja avem: unul pe celălalt și bagajul de cunoștințe deja acumulate!

 

Un text de Alexandra A. pentru concursul „O lume fără cărți”

world-without-books-gifs-despicable-me

299525ab-5bd1-43c9-b834-454320e22915_zps502b2a7d

Semnătură

No comments yet... Be the first to leave a reply!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: