Genetica unei inimi „studente”


 teacherstudentrelationship

 

“Începuturile sunt ca adierile de vânt: te mângâie și apoi pleacă. “

Toamna a venit cu pași repezi iar eu, parcă mai grăbită decât timpul, am ajuns plină de speranțe în capitală. Eram de o încântare dementă. Căminul studențesc, cu toată urâțenia lui, îmi părea ca o umbrelă ce adăpostea de ploaie și intemperii, mii de vise. Printre ele, acolo, dănțuia și visul meu.

Primele săptămâni la facultate au fost extrem de grele. Încărcătura meseriei pe care urma să o practicăm, noi, cei care eram acolo pentru asta, își arăta deja colții. Eram de-a dreptul înspăimântată de volumul foarte mare de informații. Nu îmi era frică că nu le voi putea dovedi, ci că nu voi înțelege profunzimea lor.

După un timp în care ajunsesem să-mi cunosc profesorii și modul lor de lucru, am prins curaj și-am început să aplic fel și fel de tertipuri pentru a mă apropia de ei. Mergeam la toate cursurile, eram mâna dreaptă la toate laboratoarele, mă ofeream voluntară ori de câte ori se întrevedea necesitatea. Eram, așa cum mă socoteau unii, servilă. Pentru mine, aceasta era doar un mod de supraviețuire în acest mediu, total nou, în care nu aveam sprijin moral. Mă găseam într-un real bucluc cu mine însămi întrucât zilele se scurgeau iar odată cu ele și încrederea în mine.

Într-o zi oarecare, fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am luat inima în dinți și-am abordat profesorul de genetică. E drept că prinsesem drag de el. Modul în care ne preda, modul în care ne explica cum se petreceau lucrurile și mai ales modul în care reușea să ne inducă valorile acestei meserii, îl veliseră-n prototipul de om ce îmi doream să ajung. Un fel de model, la modul exagerat, chiar. Cine ar fi crezut atunci că nu sunt ahtiată doar după cunoștințele lui?

  • Domnule profesor, ar fi cu putință ca într-una din zilele acestea să-mi acordați 5 minute?
  • Desigur, Alecsandra. Dacă vrei, putem discuta și acum. Am o fereastră de 2 ore până la cursul următor.
  • Aș fi încântată! am răspuns eu cu un zâmbet tâmp desenat pe față.
  • Să mergem în laborator. La ora asta, din câte știu, nu sunt ore.
  • De acord cu dumneavoastră. Vă urmez de îndată.
  • Bine, te aștept.

M-am repezit la masa pe care-mi  împrăștiasem lucrurile, le-am strâns pe toate laolată și le-am azvârlit cât ai zice pește în geantă. Am luat-o apoi la sănătoasa pe scări și m-am îndreptat săgeată înspre laboratorul de genetică. Am ajuns în  fața ușii, m-am oprit să-mi trag sufletul pentru câteva secunde, mi-am scos repejor oglinda din buzunarul drept al jachetei, m-am privit și apoi am bătut în ușă.

  • Intră, te rog.
  • Mulțumesc că m-ați primit, domnule profesor.
  • N-ai pentru ce, Alecsandra. Spune-mi, ce problema ai?
  • Nu știu dacă este neapărat o problema. Domnule profesor, nu cred că sunt în stare să fac asta.
  • Ce anume?
  • Această facultate. Mă apasă pe umeri, mă apasă pe suflet. Mi-e frică că voi da greș.
  • Alecsandra, această facultate nu este ușoară tocmai pentru a vă responsabiliza. Tu trebuie să înțelegi că prin mâna tale se vor perinda suflete și destine de oameni. În mâinile tale, un trup este asemeni unei bucăți de plastilină. Ești responsabilă să-i dai formă.
  • Tocmai asta îmi este greu să accept. Cu mine pot să dau greș, nu se răstoarnă cerul. Dar dacă voi da greș cu alții, cum voi mai putea să trăiesc cu mine? Și ce poate fi mai dureros decât ura pentru sinele tău?
  • Încerc să răzbat dincolo de limbajul tău plastic. Cred că ești prea rigidă în fața acestei provocări și că este totuși prea devreme să-ți faci păreri și să emiți opinii cu privire la ceea ce poți sau ceea ce nu poți face.

Profesorul s-a apropiat de mine și mi-a fixat privirea cu ochii lui mari de un verde smarald. Șimțeam că venele-mi zvâcnesc și sunt pe cale să crape.

  • Înțelegi ce-ți spun?

Urechile îmi tâuiau de parcă cineva fluiera în ele. Îmi simțeam obrajii zvâcnind de dorință. Pentru prima oară în viața, simțeam nevoia de a mă năpusti asupra cuiva. Era un fel de foame, întresălată timp îndelungat, care acum își cerea drepturile.

Am căutat cu privirea ceva de care puteam să mă agăț, să deschid un alt subiect ,să ies din penibilul acelei situații. Mi-era frică că acel cumul de emoții ar fi putut răzbate dincolo de propriul meu trup, ajungând la el. Îi simțeam sufletul băgat într-al meu.

Fără preambul, mi-a luat capul în mâini și m-a sărutat pătimaș pe gură. Mi-am simțit sângele urcând și coborând asemeni unui carusel fără opreliști. Mi-a mângâiat ușor, în strânsoarea dulce a gurii sale, rând pe rând, cu o grijă părintească, buzele butucănoase. Făceam dragoste cu buzele. S-a îndepărtat ușor de mine, apoi m-a strâns lacom în brațe și m-a sărutat pe lobul urechii drepte șoptindu-mi:

  • Sunt lângă tine, nu-ți fie frică.

S-a repezit la catedră, si-a luat rucsacul, mi-a zâmbit și pe un ton profesoral mi-a spus:

  • Dacă mai aveți nevoie de mine, voi fi în biroul meu. Trebuie să lucrez la un material pentru conferința de săptămâna viitoare.
  • Dar…
  • Stați fără grijă în privința dumneavoastă. Veți fi un medic excelent tocmai din cauza acestor temeri pe care le purtați.

Și a ieșit din sala de clasă de parcă nici n-ar fi fost vreodată acolo. În jurul meu se așternuse o tăcere surdă. M-am spijinit de o bancă de lucru, mi-am luat fața în mâini și am început să râd, cu lacrimi. Mi-am înșfăcat la repezeală toate catrafusele, am gonit pe scări și am intrat în biroul lui Radu, profesorul de genetică.

  • S-a întâmplat ceva, Alecsandra? mă întreabă cu o uimire infantilă.
  • Se întâmplă să te vreau!

Hodoronc tronc, cu viteza hoților de cai, m-am trezit goală pușcă, pe dinăuntru și pe dinafară, în fața profesorului meu de genetică. Dintr-un ungher al încăperii mă privea mut de emoție.  Descotorosită de toate boarfele, m-am apropiat de el în toată splendoarea goliciunii mele.

  • Alecsandra, cred că s-au petrecut prea multe pentru o singură zi.
  • Taci, iubește-mă! Am nevoie să mă iubești, iubește-mă!

În doar câteva minute, ne-am trezit cu trupurile încleștate pe masa lui de lucru. Și-a mângâiat obrajii de spatele meu; mi-a sărutat, milimetru cu milimetru, gâtul iar apoi și-a pierdut chipul în bezna pletelor mele. Mi-a străpuns trupul cu mușcături scurte, ușor dureroase și mi-a frământat atent cu degetele, gambele picioarelor. M-a iubit apoi cu aceeași grijă părintească cu care îmi iubise buzele, câteva minute mai devreme.

  • Iubește-mă, Radu…cum știi tu mai bine!
  • Te iubesc…din prima zi în care te-am văzut!

 

tumblr_nj6cu5S2Th1tq7ol6o1_500

 

“O relație începe după prima noapte de amor.”

 

Mai târziu, după câteva sferturi de oră bune, m-am trezit în strânsoarea brațelor lui.  M-am ridicat în capul oaselor, l-am privit, mi-am plimbat buricele degetelor pe buzele lui și l-am sărutat pătimaș. Pielea lui, toată, emana un iz proaspăt, nu de parfum ci de bărbat. Trupul lui avea gust de bărbat. Bărbatul meu!

Gândurile, așezate sub taina minții mele, m-au speriat și fără să-mi controlez în vreun fel reacțiile, m-am ridicat parcă cu o viteză de înfundare din brațele lui. Dar voința nu mi-a cedat și-am reușit să trag pe mine toate bulendrele care-mi erau la îndemână.

Mă privea speriat, fără a schița vreun gest. Mi-am luat geanta și m-am îndreptat spre ușă când vocea lui a început să-mi răsune în urechi:

  • Alecsandra, stai ! Trebuie să discutăm despre ce s-a întâmplat. Unde pleci așa?

Am tâșnit pe ușa ca un glonte din pușcă. Și dusă am fost.

Am realizat că tot ceea ce trăisem fusese cât de poate de real, abia când am ieșit pe poarta facultății iar vântul cordial de primăvară îmi ținea companie în “comemorarea” tuturor momentelor petrecute între mine și profesorul meu. Aveam impresia că dacă voi face un salt, voi putea să ating cu palmele, norii de deasupra capului.

Mă simțeam caraghios de bine, toată lumea din jur și însăși viața pacă-mi sărutau talpile picioarelor. Căci numai așa puteam justifica acel gâdilici instalat ‘năuntru. Trupul era și el plin de sine. Se „împlinise”. Am hălăduit pe străzi ore în șir, nu știu exact cât, însă, la un moment dat, cerul care odată fusese luminat de albeața norilor cârlionțați, acum, era luminat într-un mod foarte chicios, de strălucirea stelelor. Ziua aceea măreață precum și toate sentimentele din mine, aveau să ajungă curând la fundul sacului, iar eu mă găseam înciudată pe firea schimbătoare a norilor.

  • Nemernicule! N-ai putea să dai și tu dovadă de mai multă constanță?! Cine te-o mai iubi pe tine, fire schimbătoare și rea! M-am pus pe râs cu o poftă ciudată. Realizam penibilul situației, ceream socoteală cerului.

Mi-am croit drum prin orașul îmbrăcat în mantaua lui de gudorn și-am reușit să ajung la o gură de metrou. Iubeam mirosul care izvora din adâncimea acelui hău, căci mie-mi aducea a miros de oameni în căutarea speranței. Dacă aș fi fost pusă vreodată să spun cum miroase speranța probabil că asta aș fi răspuns: miroase a gură de metrou.

Ca niciodată, metroul era doar pe jumătate plin iar scaune libere se găseau din belșug. Am profitat de asta și m-am așezat cu bună știință, pe locul destinat oamenilor cu probleme, căci eu mă gândeam doar la femeile cu problema unui pântec însuflețit. Mi-am scos din geantă „Marile speranțe” și m-am pus pe citit. Aveam de mers nu mai puțin de patrușcinci de minute. Dar oricât de mult îmi plăcuseră până atunci filele acelei cărți, acum nu reușeau să mă atragă deloc. Gândul îmi zbura doar la el și la familia noastră închipuită. Mă găseam dintr-o dată foarte atrasă de ideea maternității. Nu că până la acel moment n-aș fi fost căci, să-mi fie cu iertare, dar eram în stare să și plătesc pentru scaunul destinat gravidelor. Dar acum, când celălalt potențial părinte năvălise în mine, gândurile mele roiau în jurul maternității ca albinele în jurul unui stup.

Cred că trecuseră mai bine de șaizeci de minute când m-am trezit în mijlocul unei intersecții, trecând pe roșu. Nici nu băgasem de seamă cum ajunsesem acolo. Fusesem atât de concentrată asupra evenimentelor petrecute în ziua respectivă încât nu reușeam să-mi amintesc mai nimic despre călătoria mea cu metroul. De carte nici atât.

Înainte să ajung la cămin, cam cu vreo sută de metri, am realizat că tocmai se făcea aprovizionarea florăriei din colț. Am zărit ca prin vis câteva buchete de lalele cărate în grabă mare de o fetiță investită în funcția de florăreasă. Mai aveam în buzunar niscaiva crăițari iar gândul de a-mi face singură un compliment sau de a încununa acea zi care urma să fie de neuitat, a pus stăpânire pe mine. M-am trezit apoi urcând treptele căminului în mare grabă cu un ditamai buchetul de flori. Căci, să vezi idee la mine. De ce să iau un fir, două sau trei? De ce să nu le iau pe toate? N-o fi păcat de ele? Iacătă ajunsă în camera de cămin fără o lețcaie dar încărcată mai ceva ca o jardinieră.

  • Alecsandra!!! Pe unde umbli, dragă? Vrei să ne sară creierii din cap?
  • Te rog să mă ierți, mămico…? Nu știam că… draga și delicata mea colegă, se velește peste noapte în polițaiul timpului meu liber!
  • Dragă, lasă ironia! Te caută toată lumea disperată! Nimeni nu știa nimic de tine.
  • Care toată lumea, Maria?
  • Păi, pot să-ți spun că mai bine de trei ceasuri, un oarecare domn Radu, a bătut la ușă de cel puțin cinșpe ori. Spune și tu, cum să nu bage spaima în noi că tu ai fi putut păți ceva?
  • În care noi, am întrebat eu mirată?
  • Păi am anunțat administrația de dispariția ta. Ce era să fac? Puteai să fii moartă!
  • Moartă?
  • Da, moartă! Nici telefonul nu îl aveai deschis.
  • Poate doar moartă de fericire și zău că nu-mi părea rău de nimic.
  • Văd că ai chef de glume și nu este cazul. Ai face bine să cobori la administrație să-ți anunți sosirea înainte să cheme poliția. Ce crezi, e o ideea destul de fericită pentru tine?
  • Mă duc!!! Nu mă mai cicăli. Uite ce ți-am adus. Jumătate din aceste lalele sunt pentru tine. Cealaltă jumătate erau pentru mine… acum mă văd nevoită să fac o deviere de traseu.
  • Lasă, dragă. Tu nu prea meriți flori în situația de față. Dă-mi jumătatea mea. Oricum, le poți considera și ale tale căci, vrei sau nu, locuim împreună.
  • Ok, ok.Spune-mi.. Ești sigură că bărbatul care m-a căutat purta numele de Radu?
  • Sigură ca faptul că am două mâini și două picioare.
  • Și ce voia? Ce ți-a zis?
  • Că are o urgență cu tine. Că trebuie numaidecât să vorbească cu tine. Eram cam speriat, omul.
  • Altceva ce ți-a mai zis?
  • Ce să-mi mai zică dragă, nimic! Poate vrei tu să-mi spui, cum se face, c-ai uitat să-l menționezi. Măcar de mi-ai fi spus că ți-ai găsit, prea căutatul, „Blajin Soul”…
  • Pentru că nu l-am găsit! Mă rog, până astăzi.
  • Cum vine asta?
  • Of, adică astăzi am realizat că el este „My Blajin Soul”!
  • Păi înseamnă că îl cunoșteai de ceva vreme!? Sau nu?
  • Da, este profesorul meu de genetică.
  • Vaaaaaai! strigă Maria într-un chip posedat de groază.
  • Să nu spui nimic, nimănui!
  • Alecsandra, ai înnebunit! Nu este moral ce faci, nu o să ducă la nimica bun. Renunță la această idee smintită!
  • Draga mea. Când dragostea o să fie vreodată morală, să mă anunți și pe mine!
  • Dragoste? Despre ce vorbești, Alecsandra? Revino-ți în fire!
  • Ce vrei să-ți spun, Maria? M-am îndrăgostit și colac peste pupăză îl și iubesc!
  • Dumnezeule! Iar în acel moment Maria își duse mâna la gură vrând să-și astupe cuvintele.
  • Nu-i nicio tragedie. Încetează cu teatrul ăsta că o să te pun acuși să-mi culegi moralul de pe podea. Și pentru asta tu o să fii învinută!
  • Dar, Alecsandra…Tu ai venit aici ca să…
  • Am venit să trăiesc după cum îmi place și nu mă simt nevoită să dau socoteală nimănui, nici măcar ție!

Maria tăcu. Fața ei luă o expresie tristă și-atunci am realizat că purtarea mea era potrivită unui copil de țâță. M-am apropiat de ea, am strâns-o în brațe și i-am cerut să-mi ierte gura spurcată.

  • Sunt îngrijorată pentru tine, Alecsandra. Știu, sunt doar colega ta de cameră…Ce să fac?Te privesc ca o soră. Și din această calitate, pe care recunosc că mi-am atribuit-o singurică, mă simt obligată să-ți atrag atenția asupra posibilelor pericole în care te plasează această relație.
  • Știu. Eu sunt de-a dreptul îngrozită.

Am strâns-o și mai tare în brațe fără să-mi dau seama că eram pe cale să-i sfărâm oasele.

  • Termină cu strânsul ăsta în brațe. Zici că suntem „altceva”.

Am început să râdem amândouă cu o poftă chinuită ce părea că nu vrea să se dilueze. Doar că, hodoronc tronc, ne-am trezit asaltate de câteva cioc-cioc-uri în ușa de la intrare.

  • Este el, am urlat eu în chip șoptit. Spune-i că nu sunt acasă.
  • Alecsandra, ne-a auzit râzând. Crezi că-i prost?
  • Atunci spune-i că sunt la duș.
  • Și dacă vrea să te aștepte, cum mai scoatem cămașa atunci?
  • Atunci spune-i că nu pot să-l văd astă seară.
  • De ce?
  • Nu știi. Tu ești doar emițătorul mesajului.
  • Mersi, draguț din partea ta!
  • Maria! Nu-ncepe cu din astea, acum!
  • Bine, bine. Da ești sigură că nu vrei să-l vezi?
  • Da, sunt sigură. Sunt foarte sigură.
  • Cine te mai înțelege, femeie!
  • Deschide-i odată, Maria!
  • Încet! Unde-i graba? și porni înspre ușă cu ochii dați peste cap
  • Bună seara, din nou! Eu sunt Radu
  • Știu. E a cinșpea oară când vă prezentați!
  • Da, așa este. Ce penibil sunt!
  • Nu face nimic, domnule!
  • O caut pe Alecsandra.
  • Nici asta nu-i o veste nouă!
  • Așa este, zâmbi profesorul către Maria. A ajuns acasă?
  • Da, a ajuns!
  • O puteți chema, dacă sunteți amabilă.
  • Aș putea să o chem însă gestul meu n-ar avea nicio utilitate.
  • Cum așa?
  • Păi, știți….Alecsandra meditează.

Maria, Maria….Căzusem la înțelegere pentru altă gogonată…

  • E pe repede înainte fata asta, așa-i? Un sfert de oră a trecut de la ultima mea vizită, când ea nu era încă ajunsă, iar acum deja meditează?!
  • Da, domnule. Pentru un student timpu-i prețios.
  • Înțeleg…Aș putea intra să o aștept?
  • Nu, domnule. Nu se poate!
  • De ce?
  • Am căzut la învoială, când ne-am mutat aici, că în această cameră nu va călca picior de bărbat.
  • Atunci o aștept aici, pe hol. Nu-i problema.
  • Nu domnule! Nu se poate!
  • De ce?
  • Pentru că nu vrem să vadă lumea la ușa noastră un cârd de bărbați.
  • Păi… sunt doar eu.
  • Auziți!?  Eu am încercat să fiu drăguță. Văd că dumneavoastră nu vreți să primiți acest dar. Vă spun cu toată sinceritatea că Alecsandra nu vrea să vă vadă. Cel puțin, momentan.
  • Ți-a zis de ce? Poate s-a răzgândit?!
  • Nu s-a răzgândit, domnule. Bună seara! și Maria mea îi închide ușa în nas. Problem solved! a stigat apoi, căutându-mă cu privirea.
  • Vai, mulțumesc!
  • Este pentru prima și ultima oară, ți-o spun drept!
  • Știu, Maria! Îți mulțumesc! Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine!
  • Da, da. Lasă lingușeala și coboară odată la administrație dacă nu vrei să te trezești cu vizita poliției la ușă. Și zău că ăstora nu le mai pot spune că meditezi.
  • Am plecat întra-acolo!
  • Florileeeeee!!!

Nu mai rețin cât ținuse lecția de moralitate pe care administratora se văzuse însărcinată să mi-o aplice, căci, toate atenția și gândurile mele îi fuseseră amanetate lui Radu.

În sfârșit, după o bucată bună de vreme, m-am văzut din nou în cameră.

  • A dat Domnul și ai venit! Ce ți-a zis Administratora?
  • Nimicuri morale. Buchetul de flori i-a înmuiat genunchii. Pe bună dreptate. Lalele erau splendide… datorită lor, buzunarele mele sunt goale. Și sufletul la fel…
  • Eh, hai lasă florile. Știi cum se spune : Morții cu morții, vii cu vii!
  • Ai și tu dreptate.
  • Când ai de gând să-mi povestești amantlâcul cu acest Radu? m-a întrebat Maria cu o emoție schimonosită.
  • N-am dragă ce să-ți povestesc!
  • Nu fi neam de traistă! Prevăd că o să mai ai nevoie de serviciile mele, curând!
  • Ți-am zis. Este profesorul meu de genetică. Am fost să vorbesc astăzi cu el despre facultate și m-am trezit făcând amor.
  • Te-ai culcat cu el? m-a întrebat Maria cu o voce îngrozită
  • Da! Dar după cum vezi l-am lăsat în viață. Așa că nu-i nevoie să iei vocea asta gravă!
  • Nu-i a bună, Alecsandro!
  • Mie-mi spui!!

 

 

Image1

 

 

Această povestire este o ficțiune. 

 

 

5 răspunsuri to “Genetica unei inimi „studente””

  1. Felicitaraari!!! Astept cu nerabdare continuarea!! :*

    Apreciază

  2. OMG. :)) Nu mai am cuvinte.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: