Primiți în dar o mini biblioteca?


Update 18.12.2016

Pentru ca în postarea de mai jos promisesem să mai dăruiesc niște cărți, iată că a venit timpul să mă țin de promisiune. Ce-i drept, Sf Nicolae a cam trecut, să-mi fie cu iertare 🙂

Așadar, vreau sa dăruiesc 3 cărți pentru încă 3 povestioare frumoase. Despre cine este vorba:

  • reeahree;
  • Antonia Ștefania;
  • Alexandra Anamaria;

Felicitări, girls!

Am selectat pentru voi 3 cărți mi-nu-na-te:

„Fahrenheith 451” – Ray Bradbury

„Solaris” – Stanislaw Lem

„Curtezana si samuraiul” – Lesley Downer

Tot ce trebuie să faceți este să îmi scrieți pe adresa de e-mail oanatoporas@yahoo.com care carte, din cele propuse mai sus, doriți să ajungă la voi. Desigur, nu uitați de adresa completă pentru livrare și numărul de telefon 🙂

Cu mare drag,

Oana

Update 28.11.2016

Astazi mi-am rezervat timp sa citesc povestile voastre legate de sarbatoarea Craciunului. Pe nici unul dintre voi, cei care mi-ati scris atat de frumos, nu va cunosc.

Unii chiar m-ati reintors in copilarie si de aici ma vad putin obligata sa scriu, intr-un articol viitor, despre Craciunul meu, cel mai frumos.

Am 4 articole care mi-au placut foarte mult. Am un singur premiu. Desigur, imi voi tine promisiunea si premiul cel mare o sa ajunga doar la unul dintre voi. Pentru ceilalti 3, pe care nu ii voi nominaliza în aceasta seara, pregatesc o surpriza, sper eu, la fel de frumoasa. Mai aveti nitica rabdare ca o sa vina si la voi Mos Nicolae 🙂

Asadar, până la vizita lui Moș Nicolae, să aflăm câștigătorul celor 21 de cărti:

„Dragă Oana, pentru mine concursul lansat de tine este o provocare. Niciodată nu m-am gândit care a fost cel mai frumos Crăciun. Mesele în familia reîntregită le-am considerat mereu sărbători. Așa că de trei zile încoace dau căutare prin cufărul cu memorii după „best Christmas ever” și nu mă pot decide. Prin urmare, poate că nu este cel mai frumos Crăciun, dar cu siguranță este cel mai amuzant din viața mea. Să vezi, acum 28 de ani, mama și tatăl meu petreceau primul Crăciun împreună în casa părinților mamei mele, într-o cameră fără sobă, de dragul vremurilor vechi și al reuniunii cu părinții. Nimic amuzant până aici, din contră. Și-au promis atunci că toate sărbătorile de iarnă vor sta la casa lor la căldură fie ce-o fi. Soarta a făcut ca după câțiva ani, venind și copiii pe lume, nu puteau să ne priveze de plăcerea tăierii porcului de Crăciun, de urcatul pe porc și pupatul porcului lângă codiță (da, da, nu râde! am fost multă vreme înfricoșată de faptul că s-ar putea adeveri superstiția de a mă îngrășa ca o scroafă și de a fi și la coada turmei). Așa că iată că ne urcăm în trabantul tatei (pe care dăduse toți banii din casă taman înainte de sărbători că cică să facă un cadou familiei, adică să ne falimenteze pentru un viitor mai bun) și pornim la drum extaziați (eu și fratele meu) că vom mânca șorici cald. Ca un făcut, parcă special ca să n-apucăm noi să mâncăm pomana porcului, pe drum se pornește un viscol teribil. Tatei îi sare un ștergător de pe parbriz și ajunge să conducă foarte încet cu o mână și cu cealaltă să șteargă singur parbrizul (cu ștergătorul zburător). Mergând cu viteză foarte mică „grăbindu-ne” să ajungem la bunica, n-a durat mult până ca viscolul să ne vină de petrecanie. N-a pus el trabantul cu roatele în sus, dar ne-a deviat în șanț. Mama se speriase și își reproșa că nu luase trenul, mai ales că eram in the middle of nowhere. Dar spre norocul nostru, eram relativ aproape de localitatea bunicii. Fără telefoane sau alte gadget-uri inteligente, cu o soție tremurând de frică și cu doi copii tremurând de frig, tata se decide să o ia la pas până la prima casă. Nici acum nu pot uita cojocul ăla fancy al lui cu guler din blană de nurcă cumpărat de la Orăștie pe vremea când era cavaler și căciula aia milităroasă neagră. Mama s-a opus ideii, dar nu prea aveau alternative, dat fiind că mașina era în șanț. După vreo oră revine și tata cu tractorul unui bun samaritean căruia i se făcuse milă când a aflat că are doi pici la bord. Parcă-l văd și acum cu țurțuri în barba aia stufoasă pe acest om căruia îmi aduc aminte că tata i-a dat o sticlă de vin de la părinții lui (pe care o luase de fapt pentru socri) în semn de mulțumire că ne-a tractat până am ajuns în satul bunicii. Odată ajunși, am așteptat să se oprească viscolul cât timp mâncam niște scovergi cum numai bunica ne făcea (pufoase,…mhh). După ce s-a înjunghiat și pârlit porcul am urmat ritualul de care niciunul dintre copii nu scăpa. După ce l-am „călărit” suficient, am mâncat șorici și am intrat în casă unde mama urma să se apuce de făcut pomana porcului. Între timp ni se alătura lumea ademenită de miros. Ca la țară, la pomană s-au mai autoinvitat și ceva vecini, care ne deocheau în fiecare an de nu mai dormeam până nu ne descânta bunica. Pentru că nu aveam brad, am zis noi să prindem niște ghirlande de perdele. Neîndemânatici din fire, am spart câteva globuri frumoase foc (cum erau pe vremuri, casante, cu sclipici auriu și argintiu și culori metalice ori lucioase de îți puteai face freza în ele), fapt pentru care am fost muștruluiți bine de tata. Când ne-am revenit plâns, mama deja decorase singură camera noastră. Dar ne-a trecut imediat supărarea pentru că ne-a spus mamaia că Moș Crăciun vine și pe la sat. Eram atât de mirați, mai ales că tata ne speriase că nu va mai veni și pe la noi după ce am făcut țăndări globulețele. Ne-am băgat devreme la somn ca să îi arătăm moșului ce cuminți suntem noi de fapt și am fost extrem de încântați a doua zi, în ziua de Crăciun, când am desfăcut cadourile. Ce bine era pe atunci când nu știam cine este Moș Crăciun! Pentru că mașina era extrem de mică, n-am luat prea multe la întoarcere, așa că în ultima zi de Crăciun, n-a lăsat-o sufletul pe mamaia să nu ne mai aducă niște carne la oraș. După cum spuneam, nu erau telefoane, așa că nimeni nu știa de vizita ei și a bunicului. În acea zi, după bunul obicei al tatei, înainte de a pleca la serviciu ne turuia ca pe o poezie regulile casei în lipsa părinților: „nu dați drumul la gaze, nu lăsați apa pornită și nu dați drumul la nimeni”. Ei bine, ce te faci cu ultima regulă când la ușă sunt bunicii? Poate că tu, Oana dragă, le-ai fi dat drumul, dar noi (eu și fratele mai mic) știam un singur lucru. Așa că i-am lăsat la ușă vreo două ore până a venit tata să descuie și să îi invite înăuntru. Cred că nu mai e cazul să spun că tataia a încercat să ne convingă în orice fel să îi deschidem (se sparg ouăle, se strică mâncarea, au nevoie la toaletă, le e frig pe casa scării etc.). Cuprinși de zel, dar perfect convinși că facem ce este corect, nu le-am deschis. Tata ne-a felicitat că am respectat regula, iar mamaia ne-a mulțumit pentru ziua de Crăciun petrecută ca niciodată pe treptele de lângă ușă. Și uite așa, s-au scurs câteva zile din viața mea, pentru mine cele mai frumoase amintiri de Crăciun, chiar dacă pline de peripeții. Faptul că la sfârșitul zilei luam masa cu părinții și bunicii la căldură era pentru mine, Crăciunul la puterea a doua!”

Felicitări, Elenis Nechifor! Te rog să-mi transmiți adresa de livrare și numărul de telefon printr-un e-mail pe oanatoporas@yahoo.com

Sunteți curioși să aflați la cine se oprește Moș Nicolae? Iată câteva indicii: șorici, bunici, copii 🙂

Rămâneți pe frecvență 🙂

Oana,


 

S-a scurt aproape un an, dacă nu și mai bine, de când n-am așternut un fir de gând pe blog. Un rău necesar, l-ar numi unii. Sau poate-l numesc doar eu așa, cine știe?  🙂

Nu vreau să despic firul în patru. Din contră, vreau să intru direct în pâine și să vă spun că sunt decisă să fac ceva frumos cu blogul acesta :).

Cum altfel aș putea să-ncep un nou șir de povestioare dacă nu așa: AM PENTRU VOI, VIZITATORII MEI, O MINI BLIBLIOTECĂ!!!

Da, ati citit bine 🙂

Este vorba despre o colecție mi-nu-na-tă de „puience”, așa cum îmi place mie să le alint, care-și caută, de astăzi, o căsuță nouă.  În ordinea numerelor de pe tricou, să-nceapă prezentarea:

1- ” Dans dans dans”- Haruki Murakami;

2- „Deșertul pentru totdeauna”- Octavian Paler;

3- „Eseu despre orbire”- Jose Saramago;

4- „Stepa și alte povestiri”- A.P. Cehov;

5- „Suferințele tânărului Werther”- Goethe;

6- „Femeia la treizeci de ani”- Honore de Balzac

7- ” Curtezana și samuraiul”- Lesley Downer;

8- „Ani de câine”- Gunter Grass;

9- „Arta compromisului”- Ileana Vulpescu;

10- „Procesul”- Franz Kafka;

11- „Dama de pică și alte povestiri”- Aleksandr.S Pușkin;

12- „Dragostea cea veche îți șoptește la ureche”- Aurora Liiceanu;

13- „Solaris”- Stanislaw Lem;

14- „Dune”- Frank Herbert;

15- „O să mă știi de undeva”- Petronela Rotar;

16- ” Casa Buddenbrook”- Thomas Mann;

17- ” Poemul invectivă și alte poeme”- Geo Bogza;

18- „Legături de sânge”- Aurora Liiceanu;

19- „Florile răului”- Charles Baudelaire;

20- „Patru femei, patru povești”- Aurora Liiceanu;

21- „Jurnal intim”- Marin Preda (vol. I și II);


books

 

Ce mai tura-vura. Autori aleși pe sprânceană, „puience” care ard de nerăbdare să fie savurate.

 

Îmi pun toată nădejdea în voi și în talentul vostru de descendenți ai lui Creangă. Puneți mână pe stilouri, pardon, laptori, și încropiți o povestioară sub #hastagul# „Cel mai frumos Crăciun”.

Ce-mi place s-o pun pe asta cu hastagul la înaintare :). Dragii mei, tot ce trebuie să faceți este să-mi lăsați un comentariu în care să-mi povestiți, cu lux de amănunte (sunt consumatoare de picanterii 🙂 ), cel mai frumos Crăciun din viața voastră.

Să n-aveți impresia că vă aștept până poimarți. Nu, nu. Pân’ pe 27 a lui noiembrie 🙂

Pe cel pe care-l va trăsni norocul să câștige aceste minunății îl voi nominaliza în 28 noiembrie.

 

Succes! Cea mai frumoasă povestioară să câștige!

 

Oana,

PS: De astăzi, mă găsiți aici: https://www.facebook.com/Oana-Toporas-Blog-Personal-1617934561834520

 

16 răspunsuri to “Primiți în dar o mini biblioteca?”

  1. Iee, s-a intors Oana! Foarte frumos concurs, acum asteptam si articole 😀

    Apreciază

  2. E cam trist să gândeşti că doar de Crăciun ar trebui să fii fericit sau că trebuie să fie ceva magic atunci. Mi se pare ridicol cum oamenii se dau peste cap de aceste sărbători şi au implantat în cap că trebuie să fie fericiți.  Pentru mine, când eram mică însemna că o să mă întâlnesc cu cei mai buni prieteni ai mei, Iermila şi Daniel şi să mergem cu colinda din uşă în uşă şi să facem bani să ne cumpărăm după jucăriile pe care ni le doream. Pe atunci era greu, toți eram săraci şi nu ne permiteam să ne cumpărăm jucării. Şi imi amintesc că eram o distracție tamană când mergeam cu colinda, bătai cu zăpada, râdeam, descopeream noi străzi, ne număram banii pe care a 2-a sau a 3-a zii ii cheltuiam pe jucării. Si cu cata nerabdare asteptam sa se deschida magazinele! Tin minte ca imi doream un telefon mobil de jucarie si cat am asteptat sa se deschida magazinul sa mi-l cumpar. Cred ca atunci am fost tare fericita cand mi l-am cumparat! Era frumos atunci, mai ales ca eram copil si lucrurile erau magice in fiecare zi. Mama eram mereu acasa si gatea pentru o armata, bradul era frumos impodobit, la televizor erau programe frumoase, afara zapada, toata ziua cu sania…mda, iarna era frumoasa cand eram mica.

    Apreciază

  3. Cel mai frumos Craciun

    A fost acum noua ani cand l-am primit…pe el…inelul…de logodna 💍💑

    Apreciat de 1 persoană

    • ce aiurea de tine sa iti pui fericirea intr-un barbat. o sa te astepte multi ani fericiti in care ai sa faci crapare si ai sa speli copchii la fund pana ti se acreste

      Apreciază

  4. Cel mai frumos Craciun nu exista..pentru ca toate sunt speciale..de ce??..pentru ca le petrec alaturi de familie..daaar pot sa zic ca cel mai interesant a fost atunci cand faceam volei..si fix de Craciun a trebuit sa fiu plecata in cantonament la munte :(… insa ai mei parinti, fara sa imi spuna fix pe 25 s-au urcat in masina si au venit la munte. A fost frumos sa am parte de o astfel de surpriza..si sa ne petrecem toti..eu si cele doua familii ale mele (mama si tata pe de o parte..si bineinteles..cea de a 2a familiei fiind echipa mea de volei) 😍

    Apreciază

  5. In acest moment am 35 spre 36 de ani. Andrei (fiul) va implini 3 ani. Trebuie sa recunosc ca de foarte mult timp nu am mai simtit nimic deosebit, cand venea vorba de Craciun, in afara de reintregirea familiei in jurul cratitei cu sarmale, ale piftiilor si cozonacilor.. De cand a venit pe lume Andrei (fiul), Craciunul e reinceput sa imi aduca emotii si trairi, ca atunci cand eram copil si asteptam nerabdator ca mosul sa imi aduca cadourile din sacul lui rosu si incapator. Acum vazand bucuria din ochii lui si emotia intalnirii cu mosul, ma face sa ma reintorc in timp si sa am acele amintiri ce incepusera sa se prafuiasca. Si de ce sa nu recunosc, ca retraiesc o a 2-a copilarie 🙂 m-am scos 😀 Deci cel mai frumos Craciun a fost anul trecut, cand el constientiza ce se intampla in jurul lui.
    Cel mai bine imi pare ca ma pune seara de seara sa ii citesc povesti. Imi da speranta ca va iubi cartile (care ne sunt atat de necesare) si va duce si el mai departe aceasta traditie. Numai citind putem evolua!
    Sarbatori fericite tuturor! Multumi pentru concurs!

    Apreciază

  6. Era o zi de iarna luminoasa in micul satuc din Dobrogea ce a pastrat mereu o parte din inima mea ingropata undeva sub florile nemuritoare ce impanzesc dealurile, iar casa bunicilor mei era plina de forfota. Era primul Craciun petrecut cu ei si desi aveam doar 8 ani, stiam ca e ceva extrem de important!

    Vedeti voi, eu si familia mea locuiam tocmai in partea cealalta a tarii, in Gorj, si iarna nici nu se punea problema sa ajungem prin partile batute de crivat ale Dobrogei. Cumva, prin nu stiu ce minune, in acel an am reusit sa ajung cu mama mea in casa bunicilor pentru a petrece Craciunul impreuna. Tatal meu nu a catadicsit sa ne insoteasca, dar asa era el, comod, si oricum nu existau cine stie ce legaturi stranse intre el si familia mamei. Trebuie sa specific totusi ca mama si sora ei nu au avut un noroc nemaipomenit la barbati, si toate lumea s-a bucurat ca tatal si unchiul meu nu si-au facut aparitia. Eram doar noi, fetele – bunica, mama, matusa, eu si cele doua verisoare ale mele – alaturi de bunicul.

    Inca din ajun, dis-de-dimineata, toata lumea a inceput sa alerge incoace si-ncolo facand una alta, dupa posibilitati. Bunicul a taiat porcul si ne-a pastrat noua, copiilor, cele mai fragede bucatele de soric – si vai, cat le asteptam! Chiar si in ziua de astazi, mintea mea coplesita de acea amintire frumoasa refuza sa atribuie locul I unei alte bucati de soric si nimic nu va egala gustul dulceag, usor sarat, a acelor bucatele ce ni se topeau in gura.
    Bunica trebaluia de zor, fiind foarte preocupata de cozonacii mari, cu nuca si rahat din belsug, pe care ii cocea in cuptorul de lut ce imi parea ca o poarta spre o alta lume atunci cand limbile mari de foc il copleseau.

    Mama si matusa mea umpleau carnati si sarmale cu o iscusinta pare-se insuflata din mosi-stramosi iar diversele salate si prajituri erau in curs de preparare. Doar noi, cele mici, comorile bunicului cum obisnuia sa ne alinte, ne incurcam in picioarele lor si nu stiam pe cine sa mai observam prima data!

    Tot ce se petrecea in fata ochilor mei era inedit! Si atunci am stiut – era primul meu Craciun in familie! Adevarata mea familie, nu cea de acasa, din blocul rece din beton intre peretii caruia sarbatorile erau seci si mereu le lipsea ceva. Desi aveam doar 8 ani, aceste lucruri imi erau foarte clare; la urma urmei, mereu am fost un “copil-adult”, cu sufletul imbatranit inainte de vreme si mintea ascutita si alerta la orice mic detaliu.

    Stiu ca ziua de Ajun a trecut foarte repede cu toata forfota din jur, dar in mintea mea totul se deruleaza cu incetinitorul de fiecare data cand caut aceasta amintire in coltul acela unde pastrez lucrurile mici dar nepretuite pe care viata mi le-a oferit. Imi aduc aminte totul de parca s-ar fi intamplat ieri: fulgii mari de zapada ce nu conteneau sa cada, troianul inalt de langa poarta, saniuta mea cu o sipca lipsa pe care insistam sa o repar EU asa cum am vazut la bunicul, lacurile inghetate din zare, lumina difuza si galbuie ce invaluia totul; cainele meu preferat, Patrocle, asteptand pe scari sa primeasca cate ceva; caldura primitoare a camarutei bunicii unde lemnele trosneau in soba si noi mancam cu pofta coca de cozonac, bratele bunicului ce ma ridicau si sarutul lui umed pe frunte. Imi aduc aminte totul, dar amintirea bunicului este cea mai vie dintre toate. Il iubeam enorm si il vedeam ca pe un urias bland langa care nimic nu ma putea atinge. Aveam o legatura stransa si parca ne intelegeam din priviri de fiecare data cand era prea multa lume prin preajma.

    In ziua de Craciun cadoul meu de la bunicul a fost un ceas desteptator facut de un vechi prieten de-al lui, cu doi porumbei pe cadran, si un scaunel cioplit special pentru mine, cu floricele albastre pictate pe spatar. Am fost atat de fericita cu ce am primit incat simteam ca explodez! Acele doua lucrusoare erau neinchipuit de frumoase in ochii mei de copil, si totul era perfect – atmosfera, mirosul de crengute de brad, cozonacul din farfurie, masa aranjata festiv de langa fereastra si familia mea cu ochi luminosi.

    Totul era asa cum ar trebui sa fie in orice casa, nu doar de sarbatori, ci in fiecare zi. Atunci am stiu ca asta va fi scopul meu in viata – sa aduc acel sentiment de bucurie si implinire in casa mea, in viitoarea mea familie, si sa-l pastrez acolo pana cand nu voi mai avea ani de trait. Acela a fost primul si ultimul Craciun cu bunicul. In toamna anului viitor s-a stins din viata rapus de un cancer agresiv venit de nicaieri.

    Mi-au ramas doar acele zile minunate, amintirea ochilor lui albastri, patrunzatori, sentimentul bratelor lui puternice in jurul meu si felul inedit in care se concentra atunci cand muncea la ceva si peste tot in jur plutea o liniste de sine statatoare. Si mi-a mai ramas ideea unei familii normale dar cat se poate de fericite, in care fiecare il sprijina pe celalalt si da tot ce poate pentru ca acel mic paradis de sub acoperisul lui sa nu se destrame. Ii multumesc pentru asta, pentru acele lucruri insuflate mie la frageda varsta de 8 ani, lucruri ce nu stiam ca vor devein valori de neclintit atunci cand voi fi om mare.

    Apreciază

  7. Era o zi de iarna luminoasa in micul satuc din Dobrogea ce a pastrat mereu o parte din inima mea ingropata undeva sub florile nemuritoare ce impanzesc dealurile, iar casa bunicilor mei era plina de forfota. Era primul Craciun petrecut cu ei si desi aveam doar 8 ani, stiam ca e ceva extrem de important!

    Vedeti voi, eu si familia mea locuiam tocmai in partea cealalta a tarii, in Gorj, si iarna nici nu se punea problema sa ajungem prin partile batute de crivat ale Dobrogei. Cumva, prin nu stiu ce minune, in acel an am reusit sa ajung cu mama mea in casa bunicilor pentru a petrece Craciunul impreuna. Tatal meu nu a catadicsit sa ne insoteasca, dar asa era el, comod, si oricum nu existau cine stie ce legaturi stranse intre el si familia mamei. Trebuie sa specific totusi ca mama si sora ei nu au avut un noroc nemaipomenit la barbati, si toate lumea s-a bucurat ca tatal si unchiul meu nu si-au facut aparitia. Eram doar noi, fetele – bunica, mama, matusa, eu si cele doua verisoare ale mele – alaturi de bunicul.

    Inca din ajun, dis-de-dimineata, toata lumea a inceput sa alerge incoace si-ncolo facand una alta, dupa posibilitati. Bunicul a taiat porcul si ne-a pastrat noua, copiilor, cele mai fragede bucatele de soric – si vai, cat le asteptam! Chiar si in ziua de astazi, mintea mea coplesita de acea amintire frumoasa refuza sa atribuie locul I unei alte bucati de soric si nimic nu va egala gustul dulceag, usor sarat, a acelor bucatele ce ni se topeau in gura.

    Bunica trebaluia de zor, fiind foarte preocupata de cozonacii mari, cu nuca si rahat din belsug, pe care ii cocea in cuptorul de lut ce imi parea ca o poarta spre o alta lume atunci cand limbile mari de foc il copleseau.

    Mama si matusa mea umpleau carnati si sarmale cu o iscusinta pare-se insuflata din mosi-stramosi iar diversele salate si prajituri erau in curs de preparare. Doar noi, cele mici, comorile bunicului cum obisnuia sa ne alinte, ne incurcam in picioarele lor si nu stiam pe cine sa mai observam prima data!

    Tot ce se petrecea in fata ochilor mei era inedit! Si atunci am stiut – era primul meu Craciun in familie! Adevarata mea familie, nu cea de acasa, din blocul rece din beton intre peretii caruia sarbatorile erau seci si mereu le lipsea ceva. Desi aveam doar 8 ani, aceste lucruri imi erau foarte clare; la urma urmei, mereu am fost un “copil-adult”, cu sufletul imbatranit inainte de vreme si mintea ascutita si alerta la orice mic detaliu.

    Stiu ca ziua de Ajun a trecut foarte repede cu toata forfota din jur, dar in mintea mea totul se deruleaza cu incetinitorul de fiecare data cand caut aceasta amintire in coltul acela unde pastrez lucrurile mici dar nepretuite pe care viata mi le-a oferit. Imi aduc aminte totul de parca s-ar fi intamplat ieri: fulgii mari de zapada ce nu conteneau sa cada, troianul inalt de langa poarta, saniuta mea cu o sipca lipsa pe care insistam sa o repar EU asa cum am vazut la bunicul, lacurile inghetate din zare, lumina difuza si galbuie ce invaluia totul; cainele meu preferat, Patrocle, asteptand pe scari sa primeasca cate ceva; caldura primitoare a camarutei bunicii unde lemnele trosneau in soba si noi mancam cu pofta coca de cozonac, bratele bunicului ce ma ridicau si sarutul lui umed pe frunte. Imi aduc aminte totul, dar amintirea bunicului este cea mai vie dintre toate. Il iubeam enorm si il vedeam ca pe un urias bland langa care nimic nu ma putea atinge. Aveam o legatura stransa si parca ne intelegeam din priviri de fiecare data cand era prea multa lume prin preajma.

    In ziua de Craciun cadoul meu de la bunicul a fost un ceas desteptator facut de un vechi prieten de-al lui, cu doi porumbei pe cadran, si un scaunel cioplit special pentru mine, cu floricele albastre pictate pe spatar. Am fost atat de fericita cu ce am primit incat simteam ca explodez! Acele doua lucrusoare erau neinchipuit de frumoase in ochii mei de copil, si totul era perfect – atmosfera, mirosul de crengute de brad, cozonacul din farfurie, masa aranjata festiv de langa fereastra si familia mea cu ochi luminosi.

    Totul era asa cum ar trebui sa fie in orice casa, nu doar de sarbatori, ci in fiecare zi. Atunci am stiu ca asta va fi scopul meu in viata – sa aduc acel sentiment de bucurie si implinire in casa mea, in viitoarea mea familie, si sa-l pastrez acolo pana cand nu voi mai avea ani de trait. Acela a fost primul si ultimul Craciun cu bunicul. In toamna anului viitor s-a stins din viata rapus de un cancer agresiv venit de nicaieri.

    Mi-au ramas doar acele zile minunate, amintirea ochilor lui albastri, patrunzatori, sentimentul bratelor lui puternice in jurul meu si felul inedit in care se concentra atunci cand muncea la ceva si peste tot in jur plutea o liniste de sine statatoare. Si mi-a mai ramas ideea unei familii normale dar cat se poate de fericite, in care fiecare il sprijina pe celalalt si da tot ce poate pentru ca acel mic paradis de sub acoperisul lui sa nu se destrame. Ii multumesc pentru asta, pentru acele lucruri insuflate mie la frageda varsta de 8 ani, lucruri ce nu stiam ca vor devein valori de neclintit atunci cand voi fi om mare.

    Apreciază

  8. Valentina Mădălina Răspunde 22 Noiembrie 2016 la 09:44

    Era o zi minunată, zăpada acoperise întreg pământul şi stralucea mândră la mângâierea blândă a razelor soarelui. Pomul de Crăciun era îmbrăcat în podoabe alese, cu luminiţe colorate, cu beteală roşie şi argintie, iar steaua din vârf îi oferea o frumuseţe răvăşitoare alături de globuleţele de toate mărimile şi culorile. Cadourile erau frumos aşezate sub brad, iar surorile mele erau la fel de încântate ca şi mine să le deschidă. Moş Crăciun a fost foarte darnic în anul 2012, însă pentru mine ce conta mai mult atunci, era faptul că eram împreună cu toţii. Părinţii mei s-au întors din străinătate şi acesta a fost cel mai mare şi preţios cadou pe care l-am primit de Crăciun. Toată ziua am cântat colinde alături de familie, am râs şi am ascultat poveştile vechi ale bunicului. Toată familia era din nou împreună, toţi aveam zâmbetul pe buze şi bucurie în suflete, ascultând cu drag povestea bunicii despre primul cadou pe care l-a primit de Crăciun. Nu vă gândiţi la lucruri materiale foarte valoroase, ci la câteva fructe şi o pătură. Însă, bunica mea a spus că a fost extrem de încântată de cadoul primit. Acest lucru dovedeşte faptul că în urmă cu câţiva ani, oamenii nu puneau accent grav pe lucrurile materiale, ci pe iubirea celor dragi.
    Crăciunul a constat şi într-o cină alături de membrii familiei, cu bucate tradiţionale, delicioase. Mama ia servit pe colindători cu plăcinte cu mere şi câte un ceai fierbinte, iar bunica a lacrimat în timpul reprezentaţiei lor. A fost un Crăciun minunat, petrecut în cadrul familiei cu toţi membrii acesteia.

    Apreciază

  9. Nu a fost cel mai frumos Crăciun, pentru că probabil cel mai frumos a fost în copilărie, în acea perioadă a copilăriei pe care nu mi-o amintesc și în care nu conștientizam tot ce se întâmpla în jurul meu. Totuși, a fost cel mai cald, magic și special Crăciun de care am avut parte până acum. A avut loc cu trei ani în urmă, eram în al doilea an de liceu și ar fi trebuit ca, din contră, să fie cel mai groaznic. Era primul Crăciun fără mama, pentru că, în acel an, cineva a decis că ea trebuia să aibă grijă de mine de sus. Trebuia să fie sfâșietor acel prim Crăciun fără ea, dar a apărut o persoană care, probabil, a fost trimisă tot de mama și care mi-a făcut nu doar Crăciunul, ci acel întreg al doilea an de liceu mai frumos.
    Era un Crăciun fără zăpadă și nici nu mai aveam speranța că avea să ningă în acel an. Părea că îngerii nu voiau să ne trimită puțin din puritatea lor pe pământ. Vremea era posomorâtă și era frig. În camera și în inima mea era cald, totuși. Am împodobit bradul plină de bucurie și am decorat casa așa cum nu mai fusese vreodată decorată, încât tatăl meu s-a minunat de sporul pe care îl aveam. Ce e drept, când ești îndrăgostit, orice faci este plin de fericire și nu poate fi altfel, pentru că în acel an m-am îndrăgostit pentru prima dată, am iubit pentru prima dată. Totuși, el era departe, căci ne cunoscuserăm pe internet și nu ne văzuserăm încă. Nu conta… Crăciunul era sărbătoarea noastră preferată și o așteptaserăm amândoi atât de mult. După ce am împodobit amândoi bradul de acasă, în Ajun, ne-am trimis poze cu el (al lui era alb cu albastru, iar al meu alb cu roșu) și am petrecut o bună parte din seară la telefon. La miezul nopții, a urmat deschiderea cadourilor, pe care am planificat-o cu multă atenție de săptămâni bune.
    Eram ca niște copii. Eram, de fapt, niște copii. Era, de fapt, prima dată când vorbeam la telefon atât de mult. Am așteptat amândoi în telefon să deschidem cadourile și, ca un făcut, am început amândoi să plângem când ne-am deschis și scrisorile – primele scrisori primite de la celălalt. A fost, de asemenea, și prima dată în care am auzit un ”te iubesc” sincer și prima dată în care l-am oferit înapoi.
    Acea seară de Crăciun, în care erau împletite fericirea oferită de iubirea pură pe care o simțeam și melancolia pricinuită de pierderea mamei, a fost una dintre cele mai fericite seri de Crăciun. Am fost în stare să ofer din fericirea mea și restul membrilor din familie, am fost în stare să cred din nou în miracolele care se petrec de Crăciun, așa cum făceam când eram micuță. Știu că atunci, pe lângă cel de care eram îndrăgostită, și mama era lângă mine și, deși în camera mea eram singură, sufletul meu era plin de fericire. Și, deși îngerii nu ne trimiseseră zăpadă pe pământ, ea cu siguranță strălucea frumos în inima mea.
    Cred că miracolul din acel Crăciun a fost iubirea, iar de atunci iubirea n-a încetat să fie altceva decât un miracol de care mă minunez constant. Aștept, de atunci, fiecare Crăciun cu nerăbdare.

    Apreciază

  10. Dragă Oana, pentru mine concursul lansat de tine este o provocare. Niciodată nu m-am gândit care a fost cel mai frumos Crăciun. Mesele în familia reîntregită le-am considerat mereu sărbători. Așa că de trei zile încoace dau căutare prin cufărul cu memorii după „best Christmas ever” și nu mă pot decide. Prin urmare, poate că nu este cel mai frumos Crăciun, dar cu siguranță este cel mai amuzant din viața mea. Să vezi, acum 28 de ani, mama și tatăl meu petreceau primul Crăciun împreună în casa părinților mamei mele, într-o cameră fără sobă, de dragul vremurilor vechi și al reuniunii cu părinții. Nimic amuzant până aici, din contră. Și-au promis atunci că toate sărbătorile de iarnă vor sta la casa lor la căldură fie ce-o fi. Soarta a făcut ca după câțiva ani, venind și copiii pe lume, nu puteau să ne priveze de plăcerea tăierii porcului de Crăciun, de urcatul pe porc și pupatul porcului lângă codiță (da, da, nu râde! am fost multă vreme înfricoșată de faptul că s-ar putea adeveri superstiția de a mă îngrășa ca o scroafă și de a fi și la coada turmei). Așa că iată că ne urcăm în trabantul tatei (pe care dăduse toți banii din casă taman înainte de sărbători că cică să facă un cadou familiei, adică să ne falimenteze pentru un viitor mai bun) și pornim la drum extaziați (eu și fratele meu) că vom mânca șorici cald. Ca un făcut, parcă special ca să n-apucăm noi să mâncăm pomana porcului, pe drum se pornește un viscol teribil. Tatei îi sare un ștergător de pe parbriz și ajunge să conducă foarte încet cu o mână și cu cealaltă să șteargă singur parbrizul (cu ștergătorul zburător). Mergând cu viteză foarte mică „grăbindu-ne” să ajungem la bunica, n-a durat mult până ca viscolul să ne vină de petrecanie. N-a pus el trabantul cu roatele în sus, dar ne-a deviat în șanț. Mama se speriase și își reproșa că nu luase trenul, mai ales că eram in the middle of nowhere. Dar spre norocul nostru, eram relativ aproape de localitatea bunicii. Fără telefoane sau alte gadget-uri inteligente, cu o soție tremurând de frică și cu doi copii tremurând de frig, tata se decide să o ia la pas până la prima casă. Nici acum nu pot uita cojocul ăla fancy al lui cu guler din blană de nurcă cumpărat de la Orăștie pe vremea când era cavaler și căciula aia milităroasă neagră. Mama s-a opus ideii, dar nu prea aveau alternative, dat fiind că mașina era în șanț. După vreo oră revine și tata cu tractorul unui bun samaritean căruia i se făcuse milă când a aflat că are doi pici la bord. Parcă-l văd și acum cu țurțuri în barba aia stufoasă pe acest om căruia îmi aduc aminte că tata i-a dat o sticlă de vin de la părinții lui (pe care o luase de fapt pentru socri) în semn de mulțumire că ne-a tractat până am ajuns în satul bunicii. Odată ajunși, am așteptat să se oprească viscolul cât timp mâncam niște scovergi cum numai bunica ne făcea (pufoase,…mhh). După ce s-a înjunghiat și pârlit porcul am urmat ritualul de care niciunul dintre copii nu scăpa. După ce l-am „călărit” suficient, am mâncat șorici și am intrat în casă unde mama urma să se apuce de făcut pomana porcului. Între timp ni se alătura lumea ademenită de miros. Ca la țară, la pomană s-au mai autoinvitat și ceva vecini, care ne deocheau în fiecare an de nu mai dormeam până nu ne descânta bunica. Pentru că nu aveam brad, am zis noi să prindem niște ghirlande de perdele. Neîndemânatici din fire, am spart câteva globuri frumoase foc (cum erau pe vremuri, casante, cu sclipici auriu și argintiu și culori metalice ori lucioase de îți puteai face freza în ele), fapt pentru care am fost muștruluiți bine de tata. Când ne-am revenit plâns, mama deja decorase singură camera noastră. Dar ne-a trecut imediat supărarea pentru că ne-a spus mamaia că Moș Crăciun vine și pe la sat. Eram atât de mirați, mai ales că tata ne speriase că nu va mai veni și pe la noi după ce am făcut țăndări globulețele. Ne-am băgat devreme la somn ca să îi arătăm moșului ce cuminți suntem noi de fapt și am fost extrem de încântați a doua zi, în ziua de Crăciun, când am desfăcut cadourile. Ce bine era pe atunci când nu știam cine este Moș Crăciun! Pentru că mașina era extrem de mică, n-am luat prea multe la întoarcere, așa că în ultima zi de Crăciun, n-a lăsat-o sufletul pe mamaia să nu ne mai aducă niște carne la oraș. După cum spuneam, nu erau telefoane, așa că nimeni nu știa de vizita ei și a bunicului. În acea zi, după bunul obicei al tatei, înainte de a pleca la serviciu ne turuia ca pe o poezie regulile casei în lipsa părinților: „nu dați drumul la gaze, nu lăsați apa pornită și nu dați drumul la nimeni”. Ei bine, ce te faci cu ultima regulă când la ușă sunt bunicii? Poate că tu, Oana dragă, le-ai fi dat drumul, dar noi (eu și fratele mai mic) știam un singur lucru. Așa că i-am lăsat la ușă vreo două ore până a venit tata să descuie și să îi invite înăuntru. Cred că nu mai e cazul să spun că tataia a încercat să ne convingă în orice fel să îi deschidem (se sparg ouăle, se strică mâncarea, au nevoie la toaletă, le e frig pe casa scării etc.). Cuprinși de zel, dar perfect convinși că facem ce este corect, nu le-am deschis. Tata ne-a felicitat că am respectat regula, iar mamaia ne-a mulțumit pentru ziua de Crăciun petrecută ca niciodată pe treptele de lângă ușă. Și uite așa, s-au scurs câteva zile din viața mea, pentru mine cele mai frumoase amintiri de Crăciun, chiar dacă pline de peripeții. Faptul că la sfârșitul zilei luam masa cu părinții și bunicii la căldură era pentru mine, Crăciunul la puterea a doua!

    Apreciază

  11. E cel mai frumos Craciun din viata mea. In sfarsit am primt ceea ce-mi doream. Am primit creioane colorate cu care-mi umplu de culoare viata, insa sunt doar doua. Am putea sa-i considerem, de fapt, doi.
    Mi-a fost dor sa ma joc cu voi.
    De cate ori am fost in casele voastre mi-a fost greu sa ma abtin sa nu intreb entuziasta unde sunteti si cand veniti inapoi. Trebuia sa am rabdare, sperand ca o sa va revad. Au fost momente cand imi mutam privire neputand sa rezist la vederea lacrimilor din ochii celor mai blande femei din viata mea si cele mai bune sotii pe care le-ati fi putut avea, chiar daca au existat si mici dispute. Si iata ca a venit timpul, chiar acum, de Craciun.
    E cel mai frumos cadou primit vreodata, v-ati intors. Mi-a fost dor de voi, stiam ca va veti intoarce, stiam ca nu ma veti lasa singura in momentele ce fara voi ar fi fost urate. Lipsa voastra m-a facut chiar sa urasc lucrurile ce inainte ma bucurau.
    Acum totul e perfect. Cand m-am dat jos din pat si am mijit ochii, v-am vazut acolo, langa brad. Erati veseli impreuna si va povesteati vietile. V-am imbratisat, asa in pijamale cum eram, si v-am dat cate un sarut apasat pe obrajii usor teposi – proaspat barbieriti se pare. Erati ca de obicei, cu hainele de lucru. Nici ca v-ar fi stat bine in altceva. Asta va reprezenta cel mai bine. Oameni muncitori, care au razbit prin viata si greutati prin propriile puteri. M-am asezat in genunchi langa voi. Erati pe doua scaunele. Am ramas atenta la povestile voastre care intodeauna ma fascinau mai ceva ca basmele pe care mi le spuneati seara la culcare, in vremurile cand dormeam la voi. Ceea ce spuneti mi se parea din alta lume si va asaltam cu intrebari, ca de obicei. Obisnuiti fiind cu acestea, aveati rabdarea sa-mi raspundeti si sa-mi dati detaliile cerute. Imi spuneati de cum erau sarbatorile de iarna cand erati voi copii si eram uimita ce diferente de obiceiuri erau intre satele coplilariilor voastre, chiar daca erau la o distanta de doar 4 km. Mi-ati si recitat cateva versuri din uraturile vechi, care parca erau fraze magice pe langa cele din ziua de azi.
    Si totusi la un moment dat mi-am adus aminte de ce ati plecat. V-am intrebat daca va mai dor toate cele, pentru ca nu am auzit sa pomeniti de asta de cand ati revenit. V-ati oprit amundoi si m-ati privit bland. Mi-ati zis ca acolo de unde ati venit voi acum nu exista durere, frica ori rau. Iar eu confuza, am intrebat cum de este posibil asa ceva, ca oriunde pe lumea asta exista toate astea.
    A urmat alintul bine cunoscut ” Pui drag…” si cate un sarut pe frunte din partea fiecaruia. Am putut vedea cum lacrimile se mijesc in colturile ochilor vostrii batrani – si totusi plini de viata acum. Am deschis gura incercand sa rostesc ca pentru amundoi ” Bunelu , nu..”

    Si iata ca iarasi ati disparut. Nici de data asta nu am putut sa-mi iau ramas bun. M-am trezit in patul meu, in aceleasi pijamale, in aceeasi camera, cu bradul impodobit, insa nu erati si voi acolo... De cand ati plecat prima data,  nu am mai avut lacrimi pentru nimic, iar acum, o singura lacrima fierbinte ca focul s-a prelins pe obrazul meu si aproape ca am auzit cum inima mi se sfarama in bucatele reci, din nou.
    
     Acesta ar fi, totusi, cel mai frumos Craciun - acela in care imi reintalnesc bunicii pierduti acum 2 ani, in preajma sarbatorilor de iarna, unul dupa celalalt, la o saptamana distanta. 
    

    In memoria lui Bunelu’ I si lui Bunelu’ P

    Apreciază

  12. Salut și bine ai revenit!! Cred că fiecare Crăciun are o frumusețe aparte, daaaaar …cel mai frumos Crăciun a fost cel de anul trecut, pentru că l.am întâlnit pentru prima dată în trei: eu, soțul și feciorașul meu scump Dragoș, care avea doar 11 luni. Cred că anume în ochii și zâmbetul copiilor se ascunde adevărata magie a Crăciunului. Datorită emoțiilor pe care le trăiesc picii îți dai seama cum este sa redescoperi de fiecare dată oricare detaliu… Anul ăsta de Crăciun sper sa învățăm si o poezie, căci „mo’ căciu’ ” știm deja să spunem. Sărbători frumoase și pline de magie îți urez, și abia le aștept si eu ❤

    Apreciază

  13. Tradiții, convenții, tipare comportamentale, toate acestea rulează an după an. Bunicii, părinții s-au străduit mereu să-mi asigure o copilărie standard, orice abatere, oboseală care ar dăuna grav bunului mers al ritualului fiind considerată blasfemie traumatizantă. Sigur că da, tăierea porcului, curățenia generală, elaborarea julfei și a cozonacilor (mulți și mari, mai arătoși decât ai vecinelor, rudelor, colegelor de serviciu), a colacilor din făină albă, toate umpleau zilele de vacanță. Mergeam și noi, copiii, la sanie, uitați de ai noștri, veneam după ore bune cu zăpada bătătorită în căputa cizmelor. Am fi stat pe valea satului, pe derdeluș, oricât. Cu toate astea, nu țin minte să fi răcit.
    Când se întuneca, aceeași poveste în aproape fiecare an: mama nu mai ajungea să le facă pe toate și ne distram noi împodobind pomul de plastic, spălat mai întâi cu apă caldă și săpun. Era același pom, adus din pod, aceleași globuri mici, albastre, roșii, verzi, ghirlande improvizate de noi, dar și instalația pe care o mai repara tata. Seara, mama ne hrănea, tata ne spunea o poveste și apoi avea să vină Moș Gerilă. Eram emoționați, înregistrați, pozați.
    Ajunsă la casa mea, am imitat acest comportament timp de câțiva ani. Apoi, pentru că lucrurile nu păreau să vină de la sine, am început să pun la îndoială toate momentele subiectului…în discuție. Ce făcusem până atunci intra la categoria grea a gospodinelor cu vocație.
    E sărbătoarea aceasta doar o rutină? Ce e Crăciunul pentru mame?
    Dar pentru femeile, bărbații, copiii singuri, îndrăgostiți sau familii, există un scenariu personalizat, autentic?
    Suntem fericiți pentru că nevoile noastre de bază sunt satisfăcute în cadrul aceluiași ritual? Cineva s-a gândit la toate…
    Mă întreb dacă pentru copilul meu, Crăciunul e cel pe care îl dăruim noi în familie. Va fi scenariul tradițional în care apar daruri, brad, colinde?
    Până la urmă, așteptăm ocazia să ne conectăm – prin iubire – cu ceilalți(timp de trei zile, ca în basme).

    Apreciază

  14. Ce bine îmi pare că blogul ăsta e din nou activ! Mi-a lipsit. 😀

    Trebuie să recunosc că n-am avut niciodată un Crăciun fericit de când a început și până s-a sfârșit, că mereu s-a întâmplat ceva, dar au fost momente din fiecare de care îmi aduc cu drag aminte.
    Partea cea mai frumoasă era constituită din pregătirile pentru Crăciun. Cu vreo săptămână înainte, sau chiar mai mult de atât, erau mereu toate geamurile și ușile date de perete și era un frig în casă de crăpau și pietrele. Se făcea curățenie, se lustruia bine fiecare suprafață, se ștergeau cu migală toate bibelourile insuportabile din sufragerie, cai, păpuși, ciobani, fetițe la cules, lupi, pisici, coșuri, elefanți. De toate. Eu trebuie să recnosc că eram mică și scăpam repede. Când era totul farmacie, știai că vine sărbătoare mare.
    Apoi, mai era mamaie. Nu am multe cu care s-o laud, că are puține calități (o zice ea, nu eu), dar nu cred că există persoană pe lumea asta care să facă cozonaci mai buni ca ea. Punea masa în mijlocul bucătăriei și începea să frământe la ligheanele cu cocă și pe mine mă punea pe scăunel lângă ea și aveam datoria să sparg trei lăzi pentru pâine pline cu nuci. Îmi făceam praf mâinile după ce le curățam pe toate și scoteam nucile din carapace, dar cozonacii erau buni și merita!
    Și apoi, partea cea mai amuzantă când venea vorba de gătit, era că îmi dădea și mie puțină cocă și o cană de fier și eu băgam coca aia în cană, înfigeam câteva nuci în ea (atenție!, erau întregi, nu le sfărâmam) și-o lăsam pe plită la mamaie, să zic la lume că am făcut și eu o prăjitură când mă duc cu colindul. Săracul tataie, cu toate că era știrb, o băga între dinți și ronțăia la ea până plecam mulțumită. De abia mare mi-am dat seama că făceam o porcărie și că rumega la piatra aia și câte o oră!
    Mă lăsau și pe mine să mă duc cu colindul, în noaptea de ajun. Aveam o trăistuță specială, neagră, cu maci roșii cu frunze verzi pe ea, pe care mi-o puneau de gât și mă trimiteau cu mama cuiva care venea cu toate fetele de pe stradă. Toată lumea ieșea la poartă cu coșurile pline de covrigi, napolitane, eugenii, clementine, mere și nuci! Și făceam în fel și chip ca să fim siguri că n-o să ratăm nici măcar o nucă! Desigur, eram foarte mică pe atunci (nu că acum n-aș fi, doar am 1.55) și traista aia se făcea foarte grea pe la jumătatea drumul și stăteam ca la ghilotină, cu capul înainte, până mi-o scotea cineva după gât. Cântam tot drumul și era noaptea aia specială din an când ajungeam și noi pe întuneric acasă.
    Crăciunul era și perioada aia când știam că va veni Moș Crăciun, dar știam că Moșul nu există și că de fapt părinții mei îmi cumpără din timp cadouri și le ascund undeva prin casă. Începea căutarea de comori cu vreo cinci zile înainte și întotdeauna îmi dădeam seama unde sunt și le gădeam! Dar erau împachetate în hărtie frumoasă de cadouri, cu reni și cu stele și cu moși crăciuni și doamne crăciunițe și nu puteam decât să ghicesc ce conțin. De abia așteptam ziua de 25 ca să dau iama în ele și să sfârtec ambalajele!
    Și globurile de Crăciun și betelea! Erau cam antice, pentru că mama le-a luat de la ea de acasă când s-a căsătorit cu tata și a mai cumpărat câteva pe parcurs, dar să știi că erau vechi de pe vremea bunicilor! Erau atât de fragile și era atât de frumos să le pui în brad și să apeși pe butonul ăla care făcea instalația să cânte și se luminau toate beculețele, în toate culorile și eram fascinată de umbrele care apăreau pe pereți.
    Noi țineam bradul de Crăciun în dormitorul părinților mei și eram atât de entuziasmată să văd cadourile cum mă trezesc, că mă duceam noaptea între ei doi și așteptam acolo. Așa i-am și prins că nu există Moș Crăciun. Că mă prefăceam mereu că dorm și ei se ridicau tip-til din pat, așa, iepurește, și încercau să bage cadourile sub brad fără să-i văd. De abia atunci mă puneam și eu la somn, dar nu le-am zis niciodată că-i urmăream. Și-mi plăcea, uneori, să pun lapte și prajituri pe o farfurie ca să aibă ce să mănânce ai mei. Am văzut în Fetițele Powerpuff și chiar mă simțeam altfel să știu că le dădeam și eu ceva (tot din banii lor).
    Nu cred că e perioadă din an în care să ai mai multe pe masă ca de Crăciun! Adică si pentru mine, care sunt mereu descrisă ca o nemâncată, era destul! Mama are talentul de a face o artă din făcutul salatei de boeuf, pentru că mereu o aranjează și o ornamentează foarte frumos, în forme deosebite, foarte colorată. Mai că nu-ți vine s-o mănânci, c-o strici.
    Întotdeauna încheiam seara ducându-mă la bunici și, cum era pe vremuri când oamenii căsătoriți dorm în paturi diferite, alegeam cu care să dorm. Ei aveau sobă cu plită și întotdeauna mamaie băga în foc înainte să ne băgăm în plăpumi și scotea un ochi de la plită, ca să văd dansul flăcărilor pe tavan. Adoram să urmăresc ce forme or să facă și îmi plăcea atât de mult cum se lumina toată camera, că stăteam până se stingea focul în sobă. 😀

    Off, ar cam fi mai multe. Dar am de învățat pentru mâine și nu mai am timp de scris. Ce fain. Ador concursurile care mă fac să revăd lucruri din copilăria mea. :)) Mulțumim, Oana, pentru concurs! Mă bucur foarte mult că ai revenit, chair dacă eu te descoperisem târziu și sper c-o să citesc curând multe articole ieșite din mâinile tale! :hug:

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: