Nici alb, nici negru


Cineva-mi spunea, pe când lucram la un proiect, că-s ca o sinusoidă. Firește, dac-aș întoarce problema și pe față și pe dos, îi dau toată dreptatea din lume.

Gândindu-mă acum la frumusețea momentului T0, mă trec tot felul de sentimente. Bucurie cu tristețe, liniște cu furie, toate antrenate într-o coregrafie bine pusă la punct. Deși nu-mi place s-o recunosc, viața stăpânește, până-n cele mai mici detalii, arta de a crea adevărate spectacole de balet în sisteme de notare a pașilor, deloc convenționale, aducătoare de trăiri contradictorii.

Și totuși, parcă dansul acesta, ca nici altul, m-a extenuat sufletește.

Capetele luminate, o numesc în fel și chip: boală a sufletului, tulburare emoțională, etc. Firește, eu nu-s în măsură să lipesc vreo eticheta. Aș putea să spun însă, fără să greșesc măcar o secundă, din prisma omului care a stat alături, atât cât l-a dus capul s-o facă, că depresia nu este vreun tertip pentru a capta atenția. Este o boală care pârjolește tot pe dinauntru și pe dinafară. O dogoare care-ți sustrage aerul.

Acum ceva timp, pe când viața îmi arătă o frumusețe emfatică, m-am trezit, fără vreun preambul pentru ce avea să urmeze, într-o situație chinuitoare, greu de suportat și înteles.

Ființa care mi-a stat alături, mai mult la rău decât la bine, s-a poticnit într-o tristețe sfredelitoare. Totul s-a întâmplat atât de repede încât m-am simțit ca o ființă din afara globului pământesc, aterizată într-o lume complet străină. O lume în care se perindau halatele albe, cărucioarele cu pastile, oamenii cu comportamente bizare și camerele de izolare.

Nenorocirea, prost crescută, nu s-a anunțat.  A venit și a acaparat totul. Suflet, simțiri, speranță, credință, fără vreo sămânță de regret.

Mi-aduc aminte, și-mi vine să mă ascund în fundul pământului de rușine, c-au fost vremuri în care mă socoteam un soi de personaj din benzile desenate. Priveam această „boală a vremurilor moderne” cu scepticism și egoism, deopotrivă. O consideram boala oamenilor cărora li s-a urât de atâta bine.

Toate prejudecățile pe care le înmagazinasem de-a lungul timpului, mă cuprindeau de revoltă. Mi-am demonstrat, că-n ciuda strădaniilor permanente de a asimila valori materiale și spirituale, în fața unei situații complet străine, mă arăt rușinos de strâmtorată în gândire.

Se dusese pe apa sâmbetei toată fățărnicia, nevinovată ce-i drept, de a mă arăta empatică. De fapt și de drept, ca o ființă din pleistocelul modern, nu reușeam să pricep mai nimic din ce se întâmpla în jurul meu. Dar colac peste pupuză, nu-n asta se poticnise „frumusețea” conflictul sufletesc ci-n superficialitate propriei mele judecăți paralizate.

E greu să faci ce trebuie în astfel de momente. Cu atât mai mult cu cât acest „ce trebuie”  reprezintă un cumul de calități și educație.

Va să zică, nefericirea mă găsise dezumanizată de panică, velita-ntr-un ghem conștient de impulsuri nervoase.

N-aș avea să povestesc prea multe despre cum s-au cicatrizat durerile sufletești sau despre cum am atins, după un lung și anevoios drum, linia de plutire. Știu doar că acum, privind înspre trecut, nu reușesc să deslușesc cum s-au perindat toate. Astăzi, puținul pe care l-am întreprins în acele momente, mi se pare colosal.

Povestind despre toate aceste lucruri, după atâta amar de vreme, îmi vine-n minte un citat de-al Ilenei Vulpescu: „În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.”- „De-amor, de-amar, de inimă albastră”

 

semnatura

6 răspunsuri to “Nici alb, nici negru”

  1. Oana, scrii minunat chiar si despre lucruri mai putin placute! Ma bucur ca ai revenit si imi pare rau ca ai suferit, indiferent despre ce a fost vorba!

    Apreciază

  2. Of, cel mai greu cu bolile astea care nu se vad fizic este ca lumea nu le ia in serios. A fost cam acum o luna saptamana bolilor mintale si ma uitam la clipuri in care oamenii isi spun povestea iar partea cea mai trista este felul in care ii trateaza cei din jur, ca si cum totul ar fi un mod de a incerca sa atraga atentia. Cred ca asta este cel mai greu, sa te „doara” in interior si lumea sa iti spuna ca ti se pare.
    Ma bucur ca oamenii au inceput sa vorbeasca despre depresie si nu numai, cred ca e un prim pas important.

    Apreciază

  3. M-am întristat când am citit postarea ta. Mă bucur însă mult de tot că ai revenit 🙂 Scrisul face bine, chiar foarte bine, din multe puncte de vedere. Îți doresc tot binele din lume și sunt alături de tine cu tot sufletul 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: