Bezele


“Căţeluşul meu Lăbuş,
Pe năsuc cu stropi de tuş”

coca_m_1

S-o zic p-aia dreaptă? Deh, vorba aceea, n-am rezon s-o mai dau pe după gard. Cu lăbuța pe sufletelul meu de turtă dulce, pe care-l am, să se noteze, mărturisesc că n-am făcut cunoștință cu sfântul tuș ca stimabilul Lăbuș.

Pe vremea când eram un ghem de energie, ca o vată dulce de zahăr adunată cu entuziasm pe-un băț de lemn, năsucul mi-era zugrăvit în alb și negru ca urmare a unor moșteniri genetice fermecătoare.

coca_m_3

Mama mea om, din prima secundă-n care m-a vazut, își dădea ghionturi cu tata om, chicoteau și se amuzau de felul meu comic de a fi. Bag de seamă, din ce-a reușit să-nțelegă mintea mea de cățel cu origini pariziene, că mă vedeau ca pe-un “cățel de lăptic”. Nah, ce să zic?! Mi-a fost destul de dificil s-o prind p-asta cu lăpticul drept pentru care n-am putut s-o las așa, în dorul lelii.  Mi-am luat inima-n dinți și-am făcut-o de oaie.

Sub pretextul unei îndrăgosteli la prima degustare, m-am furișat printre picioarele lor, m-am cerut în brațe, m-am cerut iubită, mangâiată, pupată, ca orice cățel cu capul pe umeri, decis să reușească în viață. Și când eram cu toții “imbătați” până la refuz de licoarea iubirii, le-am tras una în nas de toată frumusețea: partzul de lăptic, ura și la gară!

Mi-am luat avânt și-am zbughit-o de lângă ei înainte să se-mpută toată treaba. Ce-i drept, fundulețul meu cu rotunjimi, nu prea mă ajuta în această alergatură. Eu turam lăbuțele la maxim spre înainte, fundulețul mi se revărsa prin părți, asemeni unui aluat care dă să se răstoarne peste marginile ligheanului din pricina unei dospiri “ptiu, să nu fie cu deochi”,  micsorându-mi iuțeala. Așa durdulie cum eram, fără complexe într-ale aspectului fizic ca nah, nici Monalisa a lu’ Picasso n-a fost vreo scandură, în goana mea ghidușă spre nicăieri, m-am împiedicat și-am eșuat ca o plăcinta plină de brânzică dulce pe ninoleum rece.

Ș-atunci au curs râuri de râsete și chicote pe seama mea. Posibil ca acela să fi fost momentul în care mama om și cu tata om, au decis să port un nume de star de cinema: Coca. Tata om mă mai alinta și Cocuța Bondocuța. Alint, zice el. Eu îi fac plăcerea, îl las să creadă că-i alint. La urma urmelor, un cățel de talia și importanța mea, are multe lucruri de întreprins de cum se crapă de ziua și pân’ se coboară bătrâna noapte. Să dau exemplu o zi obișnuită de luni, că doar așa o să mă credeți pe cuvânt.  Dinainte să iasă soarele pe cer și până să-mi scoată ochii primele raze (să se noteze, i’m not a morning dog), întorc și pe față și pe dos, toate variantele de a o trezi pe mama om înainte ca ceasul să bată de 5. Asta pentru c-am auzit prin veterinari că dragostea om-cățel se trăiește la altă intensitate între 5 și 6 dimineața.  Nu mai pun la socoteală, că deși-s la o aruncatură de băț, mă apucă dragostea și dorul de ea de, pe cuvântul meu de patruped, îmi vine cheful instant de pupături apăsate și lipicioase. Dar noi cățeii, se știe, trăim într-o lume imperfectă. Când pe mine mă apucă dragostea, mama om se velește-ntr-un soi de grumpy cat. N-am reușit s-o-nteleg pe asta drept pentru care eu starui cu trezitul de dimineață“Sunshine will come out tomorrow”.

Deci ăsta-i un început de zi, n-aș spune chiar nereușit. Asa grumpy cum e, mama om mă adună cu brațele ei și mă pitește sub plăpiumioară pentru inca 1-2 ore. Nah, recunosc. Faza asta mă furnică de la inima și până la lăbuțe. Să spunem că-i un fel de “You make my heart melt”.

5

După somnicul copios din brațele mamei om, urmează zbanțuiala de dimineață prin cartier la care adăugăm o porție sănătoasa de păpică și apiță. Abia după ce ma pun pe picioare (somn-plimbare-mâncare), încep să-mi fac programul pentru ziua respectivă. Ce-i drept, am aceleași activități de ani de zile, doar intervalul se schimbă. Adică în loc să-mi fac datoria de cățel la ora 10:14, să-ncep să latru la chestii doar de mine văzute și auzite, ca un adevarat dulău de pază, reprogramez pentru ora 14:28. Asta, recunosc, și-n funcție de gradul de lene care mă paște, mai ales că nimeni nu-i acasă pân’ pe la vreo 18. Și-atunci, știți ce zic? Care-i rostul agitației? Mai bine dorm, mănânc, mă joc și iarăși dorm.

Dar astăzi, toate acestea țin de domeniul trecutului. Într-un exces de mărinimie, mama om mi-a făcut un cadou nedorit și de-a dreptul enervant. De prin turneele ei într-ale muncii, a aterizat acasa, acu’ câteva luni, cu-un ghem de blană albă. Mai mare mi-a fost uimirea să constat, atunci când mi s-a prezentat personajul, că-n lumea asta mai exista și dreptate. A fost momentul când mama om s-a convins că mai există și alte patrupede certate cu apa și săpunul, că nu-s singurul suflet cu moț în frunte.

1

Apariția acelei cucoane, care-și dădea mari aere de aristocrată, m-a mâhnit profund. Am perceput venirea ei ca pe-o nemulțumire de-a mamei om între ale iubirii cățelești. Probabil avea nevoie de ceva mai multă dragoste. Pornind de la această concluzie m-am decis să declar război felinei. O săptămână legată am ținut-o numai sub canapea, de cum pleca mama om la serviciu și până se întorcea. Nu-i lucru de ici de colo să stai 9 ore ca în deșert.

7

După ce a trecut săptămâna cu pricina, jocul de-a v-ați ascunselea a cam început să poarte  hramul unui plictis. Nu mai era nimic amunzant în a sta, cât e ziua de lungă, singură cuc. Uite așa m-am decis s-o dau la pace cu aristocrata, doar, doar, mai prind și eu ceva la smotocit.

Zis și făcut, după ce-am „cherchelit-o” bine cu licoarea iubirii aproapelui, am început să tragem câteva reprize de joacă de sărea blana pe noi. Acu’, nah, ce să zic? Am prins drag de ea. Felina, pe numele ei caraghios, Fizzy, are câteva faze de te pune cu botul pe labe. Spre exemplu, mie-mi place de mă topesc, când vine și mă frământă cu nesaț. Sau când se trezește dimineața ca un arici din pricina pupăturilor mele care au menirea mai mult de a o enerva decât de a-i crea vreo plăcere, ceva.

6

 

Mama om spune că suntem ca Tom și Jerry. Eu în pielea lui Tom, Fizzyca în piela lui Jerrry. Nu prea mă coafează asta întrucât se știe că Tom era cam tolomac și mânca bătaie. De ce trăiește mama om cu așa impresie despre mine, n-am habar să vă spun. Dar cu prima ocazie, să se noteze, voi smotoci ca lumea europeana. Mai vedem noi cine e Tom și cine e Jerry.  S-avem pardon mademoiselle, nu pot permite una ca asta!

9

Va urma:

Cum a eșuat TOM

semnatura

4 răspunsuri to “Bezele”

  1. Foarte draguta postarea. Ai niste animale superbe. Si eu am o pisica si un caine, doar ca la mine povestea e invers. Mai intai mi-am luat o pisica, apoi un caine. Normal ca nu s-au inteles. Stau de 3 ani impreuna, dar tot se alearga prin casa mai ceva ca Tom si Jerry. Cu toate ca pisica e mai mare de statura decat cainele, ea e Jerry.
    Povestea cu animalutele tale a fost foarte amuzanta si draguta. Bravo !

    Apreciază

Trackbacks/Pingbacks

  1. Bezele-Episodul 2 | Oana Toporaș – Blog Personal - 9 August 2017

    […] să mai socotesc! De astă dată, Mama-om chiar a făcut-o lată! V-am istorisit, acu 5-6 luni, despre aristrocrata salvată din „mâinile” unei sorți curde, vezi doamne, ajunsă acum mare doamnă cu aere pisicești. S-avem rezon dar duduia cu […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: