La multi ani, blogule!


5 martie e o zi specială pentru mine, Mon Cheri. Luată de vâltoarea evenimentelor și concentrată pe lucruri mai palpabile, am uitat complet că și acest „copil” al meu crește 🙂 Ieri s-au împlinit 2 ani de la primul articol postat. Desigur, în ultima perioadă am scris tot mai puțin pe blog dar acum, că-s într-un moment de maximă sinceritate, mărturisesc că uneori, peste zi, intru să mă asigur că-i bine :).

Revenind la „sărbătoritul meu”, îmi aduc aminte începuturile lui timide, primii pași stângaci, primele „grimașe”. Am început să scriu într-un moment în care aveam mare nevoie să fac ceva pentru mine, să scriu despre nimicurile vieții, așa cum le vedeam eu, nu neapărat cum erau corecte:). A fost spațiul în care am îndrăznit să fiu eu: nostalgică, nebună, răzvrătită, neînțeleasă 🙂

Îmi permit, aparent fără nicio relevanță, să fac o paralelă cu una din cele mai frumoase cărți citite în 2016 . Fără doar și poate, „Frații Karamazov” de  Fiodor Dostoievski, mi-a cucerit, definitiv și fără drept de apel, inima. Asemeni unui necunoscut ce se postează, tam-nisam, în lumea ta, și na, ce să vezi, ți-o cam îndrăgostește :).

Cartea asta m-a trecut prin toate stările posibile, inclusiv plâns. Există un fragment pe care, oricât de tare ar trece timpul peste mine, n-o să-l uit niciodată:

„Tăticule, după ce au să astupe groapa, să presari puțină pâine, ca să vină vrăbiuțele să ciugulească. Am să le aud, când și o să mă bucur, fiindcă cel puțin așa am să știu că nu sunt singur”

Și mai mult ca sigur că acest „n-o să-l uit niciodată” face casă bună cu frica noastră, a oamenilor, de a rămâne singuri. Cumva, parcă vrem să ne asigurăm mereu, chiar și după moarte, că cineva, un suflet oricât de mic, va fi acolo, lângă noi.  Poate că asta-i și motivul pentru care de multe ori ne îngropăm în relații nesănătoase, în căsătorii care sunt departe de a ne împlini nevoile sufletești. De fapt, în esența cred că acesta-i și motivul pentru care căutăm mereu pe cineva care să fie pe aceeași lungime de undă sau măcar să fie acolo. Acel „să fie acolo”, deși nu mi-e neapărat necesar, e o chestie împământenită printre noi, muritorii. Un fel de prefer să-l am decât să-l caut și să nu-l găsesc.

Ca să dau o notă mai personală acestei postări, mărturisesc, de când mă știu, plecarea unui om din viața mea m-a îngrozit de-a dreptul. Nu faptul că acel cineva nu mai era acolo ci faptul că urma să rămân singură. Iar pentru mine singurătatea e un fel de handicap emoțional. Nimeni nu-ți poate garanta că lucrurile vor fi roz-albastre-mov, vorba unui cunoscut „artist” în viață :). Însă uneori, fără a o da acum pe siropoase, simt nevoia ca cineva să-mi spună că mâine, de pe cerul albastru, un elefant verde îmi va zâmbi :). Omul are nevoie de povești și, din când în când, de certitudini. Nu e nimic rău în a fi slab. E totuși ceva greșit în a-ți dori să fii mereu puternic.

Am spus că fac o paralela și m-am întins mai mult decât mi-e plapuma :).

Revenind la „sărbătorit”, încă o dată, dragă, blogule, îți mulțumesc că mi-ai permis să fiu eu :).

Un răspuns to “La multi ani, blogule!”

  1. La multi si frumosi ani in continuare! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: