Pișpirel


Am scris acest articol în 2 perioade diferite de timp: săptămâna 34 și respectiv săptămâna 39 de sarcină.

Săptămâna 34 de sarcina- 12 martie 2018

2215 gr.

45,71 cm.

Conceput pe 13 august 2017. Ne vom cunoaște între 24 și 30 aprilie 2018 (conform ultimelor estimări).

Am tras-o atâta de păr până să scriu această postare! Asta pentru că mereu am așteptat ecografia următoare pentru a confirma, reconfirma, re-reconfirma (etc.), că puiul meu de om este bine. În aceste momente mă găsesc peste măsură de emoționată la gândul că în scurt timp ne vom cunoaște.

Ca să n-aibă nimeni impresia că o dau cotită, vă spun că urmează să fiu mama de băiețel 🙂

Un omuleț pe care ni l-am dorit foarte tare, fără să avem măcar habar. Spun asta pentru că dorința s-a conturat mai puternic după ce am aflat că el este acolo, că ne-a ales să-i fim părinții care să-l velească dintr-un pișpirel într-un om mare :).

Pe la-nceputul lunii august 2017 m-am gândit că un set de analize complete, pentru a confirma că sunt aptă pentru a primi o eventuală minune, n-au cum să-mi strice. Mai ales că, vorba aceea, doar investigăm și mai vedem pe urmă. Zis și făcut! După vreo 2-3 programări ratate, în 12 august mă găseam la clinica explicând medicului că-mi doresc o verificare amânunțită întrucât mă bate gândul să fac un copil. Lucru pe jumatate adevărat, dacă e s-o spun pe aia dreaptă.

Că voiam să știu că sunt bine, este cât se poate de adevărat. Că voiam să fiu mamă? Nu eram încă 100% decisă.  După capul meu, până să luăm decizia cea mare, aveau să mai curgă luni de zile. Vorba aceea, doar trebuia să așteptăm rezultatele analizelor, să finalizăm de amenajat noua casuță, să mai mergem printr-o vacanță sau două, etc. Dar socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă și așa se face că medicul mi-a cam citit gândurile. De asta nici n-a ezitat să-mi spună, la sfârșitul controlului medical, în timp ce-mi scria un întreg catastif de analize, că-n cazul în care sunt serioasă în privința unei sarcini, aș face bine să profit de următoarele 2 zile care urmează. Hmmm, dar nu tre să aștept întâi rezultatele analizelor? Mă găseam într-o stare totală de confuzie căci, s-o spun pe aia dreapta, nu m-așteptam să primesc un așa imbold fix în ziua cu pricina. Am plecat bolborosind, în sinea mea, vrute și nevrute. Parcă mă simțeam cumva datoare să urmez sfatul medicului :). Dar până acasă emoțiile s-au stins și eu am reușit cumva să mă detașez de orice idee care ar fi avut legătură cu o eventuală sarcină.  Asta până a doua zi dimineață când tam-nisam, mi-am zis ca nicio încercare n-are 100% șanse de reușită. Sunt alte cupluri, spre exemplu, care-ncearcă ani de zile. Eh, și cu gândul acesta în minte, toate fricile s-au evaporat. Doar pentru o zi. Însă ziua respectivă a fost suficientă iar decizia noastră ulterioară, de a mai aștepta totuși încă vreo 2-3 luni, s-a dovedit a fi inutilă. Minunea se întâmplase iar eu aveam să aflu despe asta, fără vreun test de sarcină sau vreo ecografie, 10 zile mai târziu, la ora de aerobic. Nu vă gândiți că am avut ceva simptome specifice sarcinii. Nici poveste! Pur și simplu, am avut un moment în care am simțit/știut că sunt însărcinată. Nu m-am grăbit să rup ușa medicului sau să plec cu vreo sarsana de teste de sarcină din vreo farmacie. Nu. Primul test de sarcină l-am făcut când deja aveam 5 săptămâni de sarcină. După test, firește că am mers și la medic să confirme că totul este în regulă. În sufletul meu, știam deja că totul este perfect, că n-am motive de îngrijorare, că voi traversa o perioadă cu multe provocări și că finalul va marca doar începutul unei frumoase povești.

Trebuie să recunosc că am emoții cât carul căci mai sunt doar câteva săptămâni iar viața va prinde un cu totul alt sens. Nu pot să spun că nu îmi este frică, căci aș minți. Îngheață sângele-n mine când mă gândesc la naștere, alăptare, colici, etc. Însă totodată, pe lângă frică mă-ncearcă și un soi de curiozitate și nerăbdare. Sunt convinsă că provocările vor fi foarte mari dar parcă ceva în sufletul meu îmi spune că am toate resursele necesare pentru a le acoperi.

Îmi doresc să fiu o mamă bună. Desigur că m-am întrebat și eu ce-nseamnă o mamă bună, care sunt parametrii care te-ncadrează în această categorie. N-am reușit să zugravesc portretul unei mame bune însă știu c-aș vrea să nu mă-ndepărtez prea tare de câteva pârghii și anume: să fiu relaxată- nu sunt singura femeie care a născut și-și crește pruncul, să-nțeleg nevoile copilului și să-mi fac mereu timp pentru a intra în lumea lui, să nu mă-nec în drojdia cotidiană a superficialității prin atitudini de genul „eu știu mai bine”, „eu le știu pe toate”, „eu sunt mama lui și știu mai bine decât oricine ce are nevoie copilul meu”- să-ncerc să păstrez proporțiile realismului și să-nțeleg că părerile filtrate ale celor din juru-mi pot fi de un real ajutor, să-nțeleg că familia noastră este acum compusă din 3 membri, nu doar din 2- eu și copilul-, să transmit multă voie bună celor din familie și să descopăr sursa inepuizabilă de energie caracteristică spiritului de mamă :). Pare simplu însă de-a lungul timpului am învățaț că orice floare la ureche se poate transforma într-un colos de probleme :). Sper să nu-mi fie gura aurită, cum ar zice mamaie, dar cine știe. Oricum s-ar petrece lucrurile, psihic sunt pregătită pentru bumerangul ce mă poate trosni :).

Săptămâna 39 de sarcină- 17.04.2018

3021 gr.

52 cm.

Ehe, uite-mă ajunsă aproape de final. În doar câteva zile urmează să fac cunoștință cu al meu pișpirel.

Emoții încă nu am. Nu știu dacă este bine sau este rău. Recunosc că am o mie de frici. Unele mi le-am creat singură uitându-mă la diverse video-uri pe Youtube (mămici, să nu faceți așa!). Filmulețe legate de naștere, de primele zile acasă cu bebe, de depresia postnatală, alăptat, furia laptelui, etc. Am făcut câteva nopți albe pe aceste teme. Uneori, dacă se-ntâmplă să mă trezesc noaptea (iar în ultima lună chiar s-ntâmplat să mă trezesc și din oră în oră), și-apuc să mă gândesc la toate subiectele enumerate mai sus, am toate șansele să nu mai închid un ochi și să m-apuce un atac de panică.

Toate informațiile pe care le-am acumulat în ultimele luni, îmi aduc în prim plan niște femei transformate în eroine. Toate poveștile pe care le-am auzit, îmi par cu mult peste limita a ce aș putea eu duce. Sau poate că nașterea unui copil chiar te ajută să capeți super-puteri 🙂

Pentru că mă dă sinceritatea afară din casă, mărturisesc că durerile nașterii nu m-nspăimântă deloc. M-aștept să doară foarte rău dar cu toate acestea sunt relaxată.

Am o singură mare frică și anume: depresia postnatală. Pare stupid însă toată viața m-au înspăimântat durerile sufletești. Mult dar mult mai tare decât cele trupești, fizice. Tocmai de aceea, de câteva luni de zile mă rog la cer și la pământ să prind super-puteri și să pot depăși perioada de după naștere fără a experimenta groaza unei depresii. Pur și simplu îmi îngheață sângele când mă gândesc la asta.

Încerc să-mi fac tot felul de scenarii pentru a mă ajuta să preîntâmpin această problemă. Unul dintre scenarii, chiar cel mai la îndemână, va fi să scriu foarte mult. Despre ce simt, cum percep schimbarea din viața mea, cum aș vrea să se întâmple lucrurile, cum evoluează viața în 3, etc. De fapt, dacă stau s-o gândesc la rece cred că orice subiect aș aborda, fie că va face referire la maternitate sau nu, o să se transforme într-o curată ședință de terapie. Acum ceva ani, când tocmai renunțasem la un job, scrisul m-a ajutat să merg mai departe. Intrasem într-o stare permanentă de anxietate și simțeam nevoia cruntă de a-mi găsi un scop, până la a-mi găsi un job. Atunci a luat „naștere” blogul 🙂

Sper să-mi reușească schema asta și acum. Eu o să-mi dau toată silința. În concluzie, dacă o să-ncep să postez compulsiv, e clar că n-cerc să mă „tratez” 🙂

Așa cum am mai spus, în această perioadă m-ncearcă tot felul de stări. Una din stări îmi stârnește un dor teribil de toți oamenii care mi-au fost cândva aproape. În special de cei cu care am avut relații apropiate care, din diverse motive (plauzibile sau mai puțin plauzibile), s-au destrămat. Se spune că în viață îți rămân alături doar oamenii care contează. Nu prea cred în acest motto. Mi-e teribil de dor de anumiti „dispăruți” din viața mea. Acum mai mult ca niciodată. Poate pentru că știu că urmează să experimentez o mare schimbare sau poate că pur și simplu aș fi vrut să trec prin această schimbare alături de ei. Sunt foarte puțini cei de care-mi este dor, de care-mi pare rău că m-am rătăcit. Am atâtea lucruri să-mi reproșez. Printre ele se numără și faptul că nu prea știu să fiu prietena cuiva. Oricât m-aș strădui, la un moment dat, ceva se pierde. Și mă-ntristează când se întâmplă asta. Și-mi fac curaj să schimb asta doar că de cele mai multe ori este prea târziu.Da, știu! Văicăreli peste văicăreli. Ce să fac, mama? Hormonii 🙂

Dacă tot am povestit câte-n lună și-n stele, mă gândesc să trec puțin revistă și partea propriu-zisă de bebelușenie 🙂

La acest capitol, cea mai mare curiozitate a mea face referire la cum arată bebelușul. Cu cine o semăna, ce figură sugubeață o avea. Și deși am încercat să-i zugravesc de nșpe mii de ori chipul în minte, tot nu reușesc să încheg ceva. La ecografiile 4D pe care le-am făcut în timpul sarcinii, n-am reușit niciodată să-i vedem fățuca pentru că mereu ne-a tratat cu spatele 🙂 Așadar, în privința înfățisării n-am de unde s-apuc chestiunea. O să fie o supriză totală.

O altă curiozitate este legată de temperament. O să fie un visător sau un om cu picioarele pe pământ? O să iubească cărțile și scrisul sau o să aleagă muzica și IT-ul?  Firește că-mi pun aceste întrebări, doar mă aflu în antiteză cu tatăl său 🙂

Sunt zeci, dacă nu sute, de întrebări pe care mi le pun. Îmi doresc pentru el să meargă să cunoască întreaga lume. Să colinde toate colțisoarele, să experimenteze, să savureze fiecare zi. Să facă din fiecare zi o sărbătoare. Asta m-am chinuit eu să fac în acești 30 de ani însă n-aș putea să spun că mi-a ieșit prea bine. Asta pentru că mereu mi-a fost frică să-mping lucrurile la extrem. Ei bine, îmi doresc ca el să aibă curajul să o facă. Există o vorbă: mai bine să-ți pară rău de ceea ce ai făcut decât să-ți pară rău de ceea ce n-ai făcut.

Și pentru că n-aș vrea să lungesc această mică povestioară prea mult, mărturisesc că număr orele până la marea întâlnire și mă rog ca el să se nască sănătos. Este probabil pentru prima oară când în sufletul meu sălășluiește o singură dorință 🙂

Închei aici dar nu înainte de a posta o fotografie cu pișpirel la vârsta de 24 de săptămâni. Nu-mi vine să cred cât de repede trece timpul!

Iar la final de tot las melodia pentru care am făcut o obsesie în ultimele zile. Mă inspiră 🙂

3 răspunsuri to “Pișpirel”

  1. Primele două condiții deja le-ai îndeplinit : să vrei să fii o mamă bună și să nu crezi că le știi pe toate 🙂

    Apreciază

Trackbacks/Pingbacks

  1. Pișpirel- Partea a II-a | Oana Toporaș – Blog Personal - 14 Mai 2018

    […] Povesteam aici despre minunea ce urma să intre-n viața noastră și iacătă că astăzi suntem cu ea în brațe. […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: