Depresia postnatala


Mă străduiesc de câteva săptămâni să scriu despre experiența pe care am avut-o cu depresia postnatală. Încă îmi este greu să vorbesc despre asta dar știu că sunt mame care au trecut sau trec printr-o experiență similară și cărora le-ar prinde bine să știe că nu este nimic în neregulă cu ele, că sunt o grămada de femei care trec prin asta. Eu sunt una dintre ele.

Înainte de nașterea lui Vlad Alexandru, am citit foarte mult despre stările și gândurile care se pot inocula în viața unei proaspete mămici. Cumva, parc-am anticipat c-o să trec printr-o perioadă ceva mai grea. M-am rugat cu cerul și pământul să nu m-apuce vreo depresie fără a crede măcar în existența acestei boli.

Sunt un om optimist și n-am avut niciodată stări de anxietate pronunțate de aceea mi-a fost greu să-nțeleg cum un om se poate cufunda în frici și neliniști.

Imediat după naștere am început să am tot felul de stări ciudate: bucurie, deznădejde, confuzie. Un amalgam de emoții greu de stăpânit. Nu m-am panicat. Citisem că-n primele 2 săptămâni este normal ca mama să treacă de la extaz la agonie și viceversa. Am încercat să-mi păstrez, pe cât posibil, calmul, și să fiu rațională. A ținut figura vreo 2-3 zile după care fricile au venit buluc peste mine, cu altă intensitate. Mă gândeam că n-o să fiu în stare să am grija de propriul copil, c-o să-l scap din brațe, că o să se lovească, etc. Gândurile acestea, despre care între timp am aflat ca se numesc gânduri automate negative, mă invalidau.

Primele două săptămâni, acasă cu cel mic, au fost, puțin spus, grele. În perioada aceea copilul avea o rutină somn-hrana-somn-hrana și asta nu mă ajuta foarte tare întrucât îmi lăsa cam mult timp liber pe care-l foloseam în mod distructiv, gândindu-mă la toate nenorocirile posibile. Nu m-am încumetat să spun cuiva că nu-mi este bine întrucât consideram că toată atenția și grija trebuie să se indrepte doar către puiul de om. Nu mi-am dat voie nici să plâng, nu aveam dreptul să o fac.

Și uite așa, reprimându-mi emoțiile, indalidându-mi stările, am reușit să mă îngrop în neliniști care-mi dădeau fiori pe șira spinării. Norocul meu, dacă îl pot numi așa, au fost colicele copilului care și-au făcut apariția în a 3-a săptămână de viață. Deși perioada cu colici a fost una destul de dificilă, având o formă mai agresivă, cumva m-a ajutat să ies din întunecimea în care mă cufundasem. Aveam o mulțime de activități peste zi. De la făcut ceaiuri peste ceaiuri, încercat tot felul de siropuri, mers la masaj, mers la pediatru, legănat, încercat sunete albe, etc. Eram într-o continuă căutare a unor metode care să-l liniștească pe cel mic. Când mi se termina programul de mamă, undeva pe la ora 22:00, cădeam lată lângă cel mic.

Atât de fericită eram c-am reușit să trec de perioada anxioasă încât am considerat o prostie avertismentele medicilor care spuneau că despresia postnatală își poate face apariția oricând, pe parcursul primului an de viață al copilului. Credeam că după experiența primelor 3 săptămâni, nu avea ce să mi se mai întâmple. Unde mai pui că celui mic începuse să-i mai treacă burtica, lucru care nu mai speram să se întâmple (așa de traumatizantă a fost întreaga perioadă pentru noi).

Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și când copilul a împlinit 4 luni, eu am avut primul atac de panică. Îmi amintesc că s-a întâmplat după ce terminasem de citit o carte pe care o căutasem mult timp (mai bine nu o găseam niciodată). Modelul de mamă pe care-l descriau rândurile acelui roman, nu se potriveau cu  ceea ce-mi doream eu să fiu pentru copilul meu. Nu-nțelegeam cum poate ajunge o mamă să ia decizii atât de nefirești când vine vorba de propriii ei copii. Mă-ntrebam dacă un om sănătos și cu capul pe umeri poate ajunge să facă astfel de greșeli. De aici și până la gândurile că nici eu nu voi fi o mamă bună, n-a mai fost decât un pas. Toate neliniștile pe care le avusesem în primele 3 saptamani de după naștere, au revenit, la intensitate maximă. De data asta lucrurile s-au derulat atât de repede încât ratiunea n-a reusit să facă față valului de aiureli. Uneori mi se făcea atât de frică de toate lucrurile pe care mi le închipuiam încât începeam imediat să transpir, mâinile și picioarele începeau să-mi amorțească și-aveam senzația că nu mai pot respira. Mi se făcea și rău, fizic. Aveam stări de greață, nu mai puteam mânca, nu puteam dormi și nu mă mai puteam concentra. După primul atac de panică, care a avut loc într-o noapte, am decis că-i momentul să caut ajutor. I-am spus soțului că mă simt puțin deprimată și că m-ar ajuta să vorbesc cu cineva. Am căutat un psihoterapeut aproape de casă și am început cu două ședințe de terapie/săptămână în speranța că o să trec mai repede peste acea perioadă. Încă mai alăptam și fiecare plecat de acasă era un chin. Ora-n care mergeam la psihoterapie era ora-n care Vlad urla de se crăpa pământul. Parcă era dotat cu senzori. Cum plecam de acasă, cum se punea pe plâns isteric. Evident că ascunzând familiei faptul că nu sunt doar puțin deprimată și că-i mai mult decât atât, ei nu prea au înțeles mersul meu la psihoterapeut care de fapt însemna o oră de chin pentru cel mic care plângea de mama focului. Am continuat să merg la terapie în ciuda dezaprobării familiei. Din păcate însă, deși făceam eforturi pentru a ajunge acolo o oră, nu reușeam să mă deschid în fața psihoterapeutului. Discutam, întradevăr, despre alte probleme însă nu și despre ce mă ardea pe mine cel mai tare. Eu eram din ce în ce mai rau. Fricile erau din ce în ce mai mari iar ele culminau cu atacuri de panică. După ce într-o noapte m-am trezit paralizată de frică, în timpul unui atac de panică, am decis să-i povestesc soțului tot ce mi se întamplă și să-i cer ajutorul. Pentru că toate atacurile de panică le aveam noaptea, deja când ziua se apropia de final începeam să intru în fibrilații. Același lucru se întâmpla și dimineața, când știam că toată lumea urma să plece la serviciu, iar eu rămâneam singură acasă să mă lupt cu propriile gânduri în timp ce trebuia să am grija și de copil. Uram diminețile, uram nopțile, mă uram pe mine că nu reușeam să mă pun pe picioare. Parcă eram setată să gândesc negativ. Nu mai vedeam nimic frumos în jurul meu. Nu mă puteam gândi la nimic pozitiv.

Într-o noapte, după un atac de panică, mi-am trezit soțul și l-am rugat să mă ajute întrucât simțeam că îmi plesnește capul. A încercat să mă calmeze spunându-mi c-o sa fie bine, că psihoterapia o să mă ajute, că toată lumea mă iubește și e alături de mine, etc. Reușisem să mă liniștesc cât de cât. Doar că-n dimineața următoare l-am rugat să nu plece la serviciu, să meargă cu mine la spital. S-a speriat, normal. Vlad avea nevoie de mine, fizic și emoțional. Mi-a propus să schimbăm psihoterapeutul și să mergem împreună la un altul. Am răscolit internetul în lung și-n lat și-am ajuns să-mi fac programare la o clinică privată. Intre timp, soacra a venit să mă ajute cu copilul ca eu sa ma pot concentra pe mine și pe problema pe care o aveam. Am mers la terapie în ziua respectivă și-am reușit, după luni bune, să mă deschid în fața terapeutei (un om minunat) și să plâng. Am plâns aproape toată ședința. Am simțit că plâng din toți rărunchii. Din păcate însă, am cerut ajutorul un pic cam târziu și pentru a mă pune pe picioare era nevoie și de ceva medicație (strânsesem deja multe nopți fără somn). Asta a venit la pachet și cu întreruperea alăptării deci inclusiv cu un nou pachet de vină. Au urmat două săptămâni grele, în care mergeam de 2 ori pe săptămână la terapie și luam tratament zilnic. Îmbunătățiri nu erau. Fiecare zi era o luptă de menținere pe linia de plutire. Mă găseam deznădăjduită si credeam că nu voi reusi niciodată sa ies din starea în care mă găseam. Mai mult, aveam senzația că voi sfârși închisă într-un spital. După 2 săptămâni de tratament și 5 sedințe de psihoterapie ajunsesem la 3 atacuri de panică/noapte în ciuda asigurarii primite de la medic, ca-n 2 săptămâni o să mă simt mai bine. În disperare de cauză, am sunat medicul care mi-a propus să mărim doza de medicație întrucât exista posibilitatea ca organismul să se fi obișnuit deja și să nu mai reacționeze. N-am fost de acord cu asta. Nu m-am simtit bine în nici o zi de când începusem tratamentul prin urmare n-am văzut în propunerea lui o soluție. Mi-am făcut curaj și-am luat-o de la capăt. N-am renunțat. Trebuia să îmi revin pentru puiul de om și pentru ceilalți din familie.

Am decis să consult și un alt medic, recomandat de o persoană apropiată.

El m-a îndrumat înspre schimbarea tratamentului chiar din ziua respectivă. În dimineața următoare m-am trezit simtindu-mă bine. A fost prima dimineață, după săptămâni bune, când frica nu mă mai copleșea, când simțeam că pot respira, când în mine a înviat speranța că imi pot reveni. Am continuat să merg în paralel și la terapie însă mărturisesc că după un timp am renunțat. Simțeam că nu mă mai ajută și că cel mai mare ajutor pe care mi-l pot acorda trebuie să vină de la mine și de la cei dragi mie. Aici aș vrea să subliniez faptul că terapia mi-a fost necesară, așa cum îmi era aerul, în primele săptămâni.În cadrul psihoterapiei am învățat cum să combat gândurile negative, am învățat cum să mă comport în timpul unui atac de panică și mai presus de toate am învățat să accept ceea ce mi se întamplă. O să râdeți însă uneori mă gândeam că am primit această încercare pentru că eu o pot duce. Poate altă mămică n-ar fi putut să treacă prin acest hop.

Cam asta este experiența mea cu depresia postnatală. Dacă vă-ntrebați cum mă simt acum sau dacă mi-am revenit complet. Răspunsul este nu. Astăzi, la o lună jumătate de când am schimbat tratamentul mă simt binișor. Am perioade (de ordinul zilelor) în care nu mă simt bine și mă cam cuprinde panica c-aș putea s-o iau de la capăt însă, spre marele meu noroc, reușesc să-mi controlez emoțiile. Nu am mai avut atacuri de panică și o singură dată mi s-a întâmplat să simt că sunt aproape de unul. Continui să iau tratamentul, încă 5 luni, minim. Am ajutorul și suportul celor din jurul meu deși știu că majoritatea nu prea înțeleg cum și ce simt. Ca o paranteză, recitind acum toate aceste rânduri, nici eu nu pot înțelege cum am ajuns în situația asta.  Îmi concentrez toată atenția și iubirea pe cei doi băieți ai mei (Vlad și soțul). Nu cred c-am spus-o până acum însă, în perioada-n care nu m-am simțit bine, cel mai tare mă măcina faptul că nu mă pot bucura cum trebuie de cel mic. Era ca un ghimpe de vină ce statea acolo și săpa adânc.

N-aș fi reusit niciodată să mă pun pe picioare fără ajutorul soțului meu. Am avut un noroc chior c-a putut să-nțeleagă prin ce trec, că și-a păstrat calmul și optimismul și că m-a îndrumat spre bine.

Chiar dacă nu mă consider o persoană credincioasă, mărturisesc că rugăciunea și spovedania m-au ajutat și mă ajută să trec peste stările proaste. Mi-e rușine însă c-am început să apelez la „serviciile” Celui de Sus într-un moment de cumpănă.

Astăzi încerc să-mi ocup timpul liber, puțin de altfel, cu lucruri care mă bucură:

  • M-am apucat de pictat. Sunt antitalent însă fiecare culoare pe care o pun pe plansă reușește să mă bucure;
  • Am început să scriu povești pentru Vlăduț. Poveștile le au ca personaje principale pe Coca și Puggy, cele două cățelușe ale noastre. Sper ca până împlinește Vlad 12 luni să reușesc să strâng 12 povești pe care să i le dăruiesc cu ocazia primei sale aniversări;
  • Am reînceput să scriu deși nota nu-i prea pozitivă (promit sa schimb registrul) :p;
  • Trag de mine să merg la sală însă momentan n-am depășit lenea;
  • Am început să gătesc, atât pentru Vladuț cât și pentru noi;
  • Am reînceput să merg la teatru și film;
  • Plănuiesc să mă implic într-un volutariat și sper ca-n zilele următoare să se concretizeze ceva pe acest plan.

Mi-a fost greu să pun pe hârtie toate aceste rânduri dar am făcut-o cu speranța că pot ajuta pe cineva, la un moment dat. Este plin internetul despre tot felul de sfaturi menite să te vindece de depresia postnatală. Majoritatea se referă însă la baby blues-ul care apare, de obicei, în primele 2 săptămâni de la naștere. Despre despresia postpartum, aceea adevărată, reală, și despre lupta proaspetelor mămici cu ea nu prea se scriu multe. Încă ne este frică c-o să fim judecate c-am intrat în depresie. Încă considerăm că-i o rușine mersul la psiholog sau psihiatru. Încă ne comparăm cu vremurile în care mamele noastre au crescut „x” copii, timp în care desfășurau alte nșpre mii de activități. Nu neg c-ar fi fost așa însă nu-i nicio tragedie dacă pe noi nu ne țin curelele să le facem pe toate.  Suntem diferiți, vremurile sunt diferite, până și copiii se cresc după alte reguli. Cum ar spune mamaie: „Nu mai este nimic ca înainte, maică!”

Oana,

5 răspunsuri to “Depresia postnatala”

  1. Oana dragă,să-ți dea Dumnezeu putere să treci peste momentele acestea! Din fericire n-am trăit așa ceva,dar am avut o prietenă care se simțea exact așa cum povestești că te simțeai tu.Majoritatea celor din jur n-au putut pricepe ce se întâmplă cu ea, iar ea suferea cumplit din cauza asta…Ești o norocoasă că ai alături de tine oameni care au grijă de tine și de puiuțul tău!Suportul celor apropiați face minuni în aceste situații.Ai încredere că după orice furtună apare soarele! Te îmbrățișez cu mare, mare drag 🙂 Ca sugestii de activități care să te distragă de la gânduri negative îți recomand croșetatul/tricotatul (nu știu dacă te pricepi), sunt foarte relaxante.Dacă nu te pricepi există multe tutoriale pe youtube, doar răbdare să ai să le urmărești.Și, bineînțeles, să te lase și Vlăduț 🙂

    Apreciază

    • Multumesc mult, Iuliana. Acum sunt bine, aproape la fel ca inainte insa drumul pana aici a fost greu. M_au ajutat foarte, foarte mult cei din jur si cred ca cel mai mult m_am ajutat eu care am constientizat ca nu sunt ok si ca am nevoie de ajutor. Acum ma bucur ca am revenit pe fagasul normal si sper sa fiu bine in continuare. Nu e o experienta placuta. Iti multumesc pentru toate gandurile bune! Te imbratisez cu drag!

      Apreciază

  2. E foarte important să poți vorbi despre asta. Iar articolul acesta e binevenit pentru persoanele care se confruntă cu astfel de probleme. Și eu te îmbrățișez cu mare drag!

    Apreciază

  3. Salut, Oana!

    M-am intrebat ce faci in lunile din urma. I-am spus asta prietenei de la care stiu despre tine si mi-a trimis linkul de la pagina asta.

    Cred ca a fost cumplit, dar esti puternica si ai putut trece prin iadul emotiilor si al anxietatilor (mi-a placut ,,am primit această incercare pentru ca eu o pot duce”). Descrierile starilor si ale trairilor tale mi-au amintit de ,,Ema” din ,,Mastile fricii” de Camelia Cavadia. Faptul ca sotul tau ti-a fost alaturi cred ca v-a apropiat si mai mult, daca asta e posibil, si te-a incredintat ca te va ajuta mereu.

    Si eu sunt mama, am nascut la inceputul anului trecut. Am simtit asa o nostalgie dupa ce n-a mai fost nimeni in burta mea, dupa atatea luni in care m-am obisnuit cu el, a fost un soc sa nu mai fie acolo. Si mie mi-a fost frica sa nu-l scap din brate, m-am temut si eu ca nu voi fi o mama buna.

    Sunt curioasa in ce proiect de voluntariat te vei implica si cum sunt povestile pe care le scrii.

    Sa te bucuri de timpul pentru tine si de cel pentru familie si sa lupti neincetat pentru liniste si control!

    Apreciază

Lasă un răspuns la Oana Toporas Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: