Ce simt părinții?


Maternitatea. Minunata dar copleșitoare…

Zilele trecute am fost în vizită la niște prieteni. Eram de-a dreptul în extaz pentru că urma să fiu liberă pentru câteva ore, urma să fiu eu, cea dinainte de a naște. Am plecat ca din pușcă de acasă în timp ce puiul meu de om dormea.

 

Am ajuns la prietenii noștri și-am început să ne văităm despre cât de solicitant este să fii în rolul de părinte, cum ajungi să nu mai ai timp deloc pentru tine și cum mesele liniștite, însoțite de un pahar de vin bun, au devenit o amintire frumoasă. Bineînțeles, n-am uitat să subliniem faptul că nu-i cazu’ să se grăbească la făcut copii.

După ce ne-am spus amarul și-am consumat subiectul, am trecut la lucruri mai lumești. Un pahar de bere, un suc, 2-3 felii de pizza, o muzică bună, etc. Începusem să ne relaxăm.

După alte câteva zeci de minute, pe mine m-a apucat un sentiment ciudat. Lumea zâmbea în jurul meu, semn că se simțea bine, iar mie-mi apăreau în fața ochilor zâmbetul puiul meu de om, fața lui ghidușă și ochii mari.

b2

Dintr-o dată, nu-mi mai plăcea libertatea de care mă bucuram. Căpoasă ca un catâr, n-am vrut s-acccept realitatea și m-am angrenat în fel și fel de discuții, deși mintea-mi era în altă parte.

Într-un moment de slăbiciune, am deschis telefonul și-am început să mă uit la filmulețe cu el. Mi s-a făcut un dor care-mi dădea o senzație de nod în gât. Am încercat să mă conving că-i spre binele meu să mai petrec și ceva timp în afara casei, că o să-mi facă bine această ieșire, ș.a.m.d. Soțul revenise la subiectul „greutăți din viața de părinte”, semn că nici el nu putea să se detașeze. Am lălăit-o așa vreo două ore și apoi am început să-mi creez fel și fel de gânduri. Dacă mătușa, cea care stătea cu cel mic, n-a reușit să-l adoarmă, dacă atunci când vom ajunge acasă îl vom găsi cu ochii în lacrimi, dacă o să ratăm băița de seară, dacă, dacă, dacă. Mulți de dacă.

Vinovăția începuse să mă macine puternic. Simțeam eu că ceva nu este în regulă acasă. Mă uitam la telefon și nu-nțelegeam de ce nu sună. De ce nu ne cheamă nimeni urgent. De ce nu aud în difuzorul telefonului că puiul nostru de om este agitat și ne caută cu privirea prin toată casa. De ce nu aud că are nevoie de noi și doar de noi…

După câteva minute mi-am anunțat consoarta că-i momentul s-o luăm încetișor spre casă îmbrățisând trezitul matinal al puiului nostru de om, drept scuza perfectă. Vorba aia, când îți dă deșteptarea la 6 A.M trebuie să-ncerci să prinzi și tu măcar o repriză bună de somn.

Am chemat Uberul. Urma să ajungă în șapte minute. Șapte minute ca șapte ore. Simțeam c-am fi ajuns mai repede pe jos. Nu mai aveam răbdare, îmi doream să pot zbura până acasă.

Am intrat pe ușă val vârtej și imediat am fost întâmpinată de cea mai senină față din lume. Nu adormise. Nu voia să adoarmă. Fusese agitat. Ne-a așteptat.

L-am luat în brațe și mi-am simțit inima clocotind de bucurie. Nu-mi mai doream nimic. Aveam tot.

Ne-am băgat încetișor în pat, toți trei, și-am adormit, îmbrățisându-ne, cât ai zice pește. Noaptea m-am trezit să-i privesc. Erau acolo. Puiul meu de om și mica mea bibliotecă umană. M-am simțit cu adevărat fericită și liberă…

DSC_33514378

semnatura

No comments yet... Be the first to leave a reply!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: