Iubesc! ♥


Mi-am promis c-o să scriu, cu ocazia împlinirii primului an de viață, unul din cele mai frumoase articole pentru puiul meu de om, Vlad Alexandru. Însă, când m-am apucat de treabă, mi-am dat seama că dispun de prea puține cuvinte pentru a scrie despre el și că tot ce-aș fi putut spune este că-l iubesc enorm, de nenumărate ori.

Astăzi, când am capul puțin mai limpede, am zis să fac un pustiu de bine și să pun pe hârtie toate gândurile care mă încearcă.

Nu puține sunt momentele-n care stau și-l privesc și mă-ntreb care este motivul pentru care am fost aleasă să-i fiu mamă. Mă simt norocoasă și-n același timp specială. Mă simt mamă. Mama unui omuleț care, cu fiecare zi ce trece, se agață tot mai mult de mine. Deși sunt pline cărțile de sfaturi privind independența emoțională a copilului, trebuie să mărturisc că legătura dintre noi, agățatul lui de mine, îmi inundă inima de un sentiment pe care, noi oamenii mari, îl numim iubire. Îmi sare inima din piept când văd că din toate opțiunile valabile (bica, mamaie, tataie, bicu, tanti Marina și chiar tati) el mă preferă pe mine, fără doar și poate. E ca și când ai primi o garanție, pe viață, că cineva te va iubi și te va căuta mereu. Acum mă caută să ne jucăm, să dormim, să ne drăgălim. Mai târziu sper să mă caute pentru a găsi alinare, sfaturi și iubire. Cred cu tărie că inima unei mame este un soi de izvor nesecat de dragoste iar cum simte ea fericirea sau durerea propriului copil, nu o poate simți nimeni, niciodată.

Vlad Alexandru este un copil care împarte tot ce are cu cei din jur (de la  mâncare și până la jucării), care iubește să stea afară, care este fascinat de cățeii din dotare, care preferă companie în diverse jocuri, care iubește să-și petreacă timpul cu mine și cu tatăl lui deși, uneori, noi mai visăm la câte o gură de aer proaspăt, adică câteva momente în care să nu facem nimic :). Este incredibil cum ne-a schimbat viața această mână de om. Până nu demult, dispuneam de timp berechet pe care-l frunzăream după bunul plac, fără a avea vreun plan de bătaie. Astăzi, când prindem 2-3 ore libere, am vrea să facem și-o execursie pe Lună în timpul ăsta însă sfârșim, după o simplă plimbare,  prin a ne returna acasă, după 1-2 ore maxim, cu gâtul uscat de dorul celui mic.

De curând, am făcut niște pași mari în creșterea lui Vlăduț. L-am înscris la creșă și am început să-i amenajăm propria cameră dotată cu pat pentru oameni mari, bibliotecă și dulăpior pentru haine. Mă-ncearcă o sumedenie de sentimente. Când a crescut? De ce a cescut atât de repede? Unde-mi este bebelușul care, acum 1 an, plângea de mama focului din cauza colicilor.

Mi-aș dori ca timpul să se oprească-n loc. Toată perioada bebelușeniei a trecut atât de repede…. Noi părinții, care am încercat, de când ni l-au pus în brațe la maternitate, să luăm cele mai bune decizii pentru el, constat c-am trecut prin primul lui an de viață, primul nostru an în rolul de părinți, ca gâsca prin apă. Abia dacă-mi mai amintesc momentele speciale, pe care, într-un moment de inspirație, le-am notat în cartea bebelușului. Cred că asta e cea mai frecventă greșeală pe care o fac părinții, la venirea pe lume a primului copil. Se lasă copleșiti de griji și responsabilități, și uită să se mai bucure de minunea de om.

Astăzi, la 1 an și 2 luni trecem printr-o perioadă extraordinar de frumoasă. Am început să comunicăm cu Vlad, din ce în ce mai bine. Deși încă n-are un vocabular foarte bogat, înțelege ce îi spunem și știe să spună ce-și dorește, luându-ne de mână și arătând cu degetul înspre obiectul de interes. Mai mult decât atât, am început să învățăm diverse lucruri, luând parte la tot felul de ateliere senzoriale, creându-ne astfel un ritual de joacă. Se bucură, exact ca un copil ce este, când îi propun să mergem în camera de joacă să facem „Planet Song-ul”, o activitate prin intermendiul căreia încercăm să aflăm câte puțin din tainele spațiului cosmic, când îi propun să mergem afară să ne jucăm cu Cocuța, pe care-ncepe, de îndată, să o strige cu toată forța din plămâni, sau când îi propun să mergem în parc pentru a ne juca cu copiii. Bâțâie din picioare, se-nvârte-n cerc și aplaudă frenetic ori de câte ori ceva îi este pe plac. Eh, reversul medaliei nu-l descriu însă pot spune că atunci când ceva nu-i iese, se lasă cu scandal mare de genul „S-a supărat Săndica”, așa cum ne place să glumim.

De la 1 septembrie o să meargă la creșă. Simt ca are nevoie de mai mult, că a-nceput să nu mai fie suficient ce facem acasă. Simt că are nevoie să stea între copii, să învețe lucruri noi într-un mediu nou, să-și facă un program, să devină mai independent. Știu că este pregătit pentru această etapă însă eu nu sunt. Mă încearcă un gol în stomac ori de câte ori mă gândesc că-n curând n-o să mai stăm toată ziua tutuc la tutuc J. Chiar în acest moment mă-ncearcă și niște lacrimi care stau să cadă șiroaie. Nu pot să nu mă-ntreb dacă se va descurca într-un mediu nou, fără ca eu să-i fiu alături. Și uite așa ajung să mă-ndoiesc de decizia pe care am luat-o și să-mi spun că nu-i timpul pierdut și că mă pot răzgândi, că nu-i musai să meargă din toamnă la creșă. Însă tot eu, vin și mă-ntreb, la modul cel mai sincer, cât îl pot ține lângă mine? Cât îl pot feri de (eventuale) răutați și cât este de sănătos să fac asta? Oare este bine să-i protejezi până mai cresc puțin (nu mă-ntrebați ce înseamnă puținul ăsta) sau să îi lași să descopere lumea, așa cum este ea?

Ieri, munceam cu soțul la montarea mobilei în camera lui Vlăduț, și ne-ntrebam dacă o să se obișnuiască să doarmă singur. Bine că aici am putut tranșa problema mai repede în sensul c-am decis că momentan, pentru încă 5-6 luni, 1 an sau 4 ani (cât mai târziu posibil :)) , o să doarmă în continuare cu noi. Toți trei într-un pat de 1.60, îngrămădiți dar fericiți :). Vom folosi pătuțul proaspăt montat în camera lui pentru somnul de peste zi, ca să nu rămânem cu senzația c-am făcut o investiție proastă 🙂

Un lucru îmi este clar. Copiii se adaptează mult mai ușor schimbării decât părinții. Nu mă simt în nici un fel pregătită să-l las la creșă sau să-l las să doarmă singur. Nu știu dacă mă voi simți vreodată pregătitită pentru aceste schimbări și de aceea am tendința să le amân cât pot de mult.

Despre Vlad aș putea să scriu continuu pentru că sunt atâtea lucruri pe care, pur și simplu, le ador la el. Mă topesc când îl văd cum se apleacă să cerceteze fiecare tub băgat prin pământ, cum se uită-n telescop la sistemul solar, cum îmi aduce cărțile și-mi ia degetul și mă-ndeamnă să ating diferite animale pentru a asculta împreună sunetele emise de acestea. Mor de dragul lui când îl văd cum bate la tobe, cum cântă la pian, cum se străduiește să sufle-n muzicuță.  Sunt iremediabil îndrăgostită de copilul meu, de mânuțele lui care se joacă în părul meu și de ochișorii care mă privesc duios 🙂

 

 

 

 

 

 

 


2 răspunsuri to “Iubesc! ♥”

  1. M-au năpădit fel și fel de emoții citindu-te. Ai descris atât de frumos senzația de bucurie de a fi părinte, încât orice curs de parenting este derizoriu.

    Mă bucur pentru tine și pentru voi, să vă bucurați și voi așa cum ai scris mai sus.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: